Opera de Trei Parale: De la Bertolt Brecht la Răzvan Mazilu - Episodul VII(Macheath-ul lui Lucian Ionescu, "monstrul" complex care transformă oameni)
În episodul ṣapte al serialului dedicat musical-ului Operei de Trei Parale, ne vom apleca asupra unuia dintre personajele principale. Mă refer la Mackie Șiș interpretat de fenomenalul Lucian Ionescu.
Am dedicat acest episod al serialului meu discontinuu despre musical-ul Opera de Trei Parale, personajului Mackie Șiș și interpretului său, actorul Lucian Ionescu.
Distribuția spectacolului, cu excepția amfitrionului și a lui Johnathan Peachum se face cunoscută din numărul de deschidere. Acest număr este regizat asemeni unui concert în care se cântă uvertura lui Weil. Din scena lipsește inițial dirijorul. Acesta apare și urcă pe scenă în forma actorului care îl joacă pe Macheath, actor care la rândul lui e jucat de Lucian Ionescu.
Acesta este al doilea spectacol al lui Răzvan Mazilu, în care Lucian Ionescu conduce distribuția, de data această alături de Mihai Mitrea(Johnathan Jeremiah Peachum), Mihaela Coveșeanu(Celia Peachum), Oana Predescu și Maria Alexievici(Polly Peachum) și Dan Pughineanu(Marlene, amfitrionul. Despre el puteți citi mai multe aici).
Lucian Ionescu, ca de fiecare dată, este un actor absolut magnetic pe scenă, plin de șarm, care suscită atenția tuturor perechilor de ochi asupra lui în momentul în care e pe scenă. El reușește să convingă publicul că are dreptate în tot ceea ce face și spune și că este o victimă a lumii crude și injuste.
Dacă am fi naivi am crede că Macheath se revendică de la Rousseau, care afirma că individul se naște pur și apoi devine victima corupției societății.
Deși în fața ochilor publicului, personajul face fapte imorale, își etalează minciunile, violența, agresivitatea, datorită actorului publicul îi rămâne favorabil. Spectatorii sunt absolut fermecați de el, la fel cum Polly e vrăjită de Mackie. Este privit bine de majoritatea oamenilor din jurul său, sau corect ar fi spus, este temut de aceștia.
Ceea ce am expus mai sus este pus în evidență de prima scenă oficială a personajului. El apare alături de banda sa de tâlhari și de Polly.
Dar acest rol nu este unul ușor deloc. Un personaj principal cum este Macheath, are evident, multiple numere muzicale de executat. Song-urile sale se pot încadra, în marea lor majoritate în categoria baladelor, cu precădere jazz. Este, aș spune, aria de expertiză vocală a actorului Lucian Ionescu. Dacă îl vezi pe Lucian Ionescu în toate rolurile sale de musical, probabil îți vei da seama că vocea sa când interpretează o baladă se simte ca la ea acasă. Acest lucru nu trebuie însă să ia din talentul actorului care interpretează perfect song-uri de tango, pop, operă sau rock. Și de asemenea, nu trebuie să se minimizeze munca imensă din spate, de a-și coordona actoria cu muzica și coregrafia pentru a face din fiecare număr o performanță.
Numerele sale muzicale sunt diverse și se axează pe diferitele etape ale vieții personajului dar și ale lumii, în general. Cântă despre dragoste, despre bani și idealul său de a-i avea, despre trecutul său, despre condiția umană și despre consecințele faptelor sale.
Toate song-urile sunt în sine lecții de viață, la fel ca la domnul Peachum, dar trebuie să vorbesc puțin despre favoritele mele.
Unul dintre ele este cel pe care îl interpretează alături de Tiger Brown, jucat excelent de Alexandru Băluță, la nunta sa cu Polly, intitulat Cântecul Tunurilor. În acesta prin intermediul poveștii, Brown și Macheath rememorează vremea tovărășiei lor din tinerețe din război. Este unul dintre numerele de rezistență ale spectacolului și coregrafia de final, gândită de Răzvan Mazilu transformă acest număr atât de actual pentru lumea înconjurătoare într-unul grandios de Broadway.
Cel de-al doilea număr favorit este momentul în care Macheath povestește din nou despre trecutul său. De data această le spune povestea începuturilor sale în arta hoției, doamnelor de la bordel. Este un număr impresionant atât pentru că ne dezvăluie și mai multe despre personaj dar și prin duetul Lucian Ionescu – Mihaela Trofimov, care o joacă pe Jenny Speluncă, șefa bordelului. Este un număr plin de pasiune și rememorare încununat de o scurtă coregrafie de tango executată superb de cei doi actori. Chimia lor de pe scenă dinaintea numărului și mai ales din timpul său este atât de naturală încât chiar ne convinge de relația lor neobișnuită.
Mai jos las prin bunăvoința domnului Mazilu o scurtă mostră din acest număr.
La final, la fel ca în cazul lui Marlene, personajul este în cea mai vulnerabilă formă a sa, bătut și umilit, așteptându-și sentința. Atunci are loc acea scenă de replici interschimbabile în care atât Marlene cât și Mackie răspund întrebărilor poliției. Dacă la început atât el cât și Marlene erau veseli, colorați, plini de viață, poate ușor dramatici, aici situația se schimbă. Macheath se închide în el și reflectează, reflecție ce va conduce la numărul muzical de care vor vorbi în continuare. Concomitent, Marlene devine exponentul fizic al întregului tumult interior, al furiei acumulate și al dezgustului față de tot ceea ce s-a întâmplat. Avem, deci, un Macheath rece, aproape impersonal și un Marlene extrem de personal și aproape exploziv. În această scenă, se vede, poate, cel mai clar că cei doi sunt două ipostaze diferențiate ale aceluiași întreg. Altfel spus, sunt două avataruri ale aceleași ființe.
Mai jos las un fragment de la ultima masă a lui Macheath servită de Marlene-ul lui Dan Pughineanu, tot prin bunăvoința domnului Mazilu.
Poate numărul de rezistență al personajului este și cel de reconciliere cu lumea în care își cere iertare de la toți cei cărora le-a greșit pe care până atunci îi văzuse doar ca pe niște trădători. De fapt, ceea ce pățește și relațiile care se deteriorează în jurul lui sunt doar o consecință a ceea ce el face mai întâi.
Personajul care este cel mai apropiat de Macheath, și care ține cu el și la el în mod deosebit este Marlene. Aș îndrăzni să scriu că defapt, Marlene este cel prin intermediul căruia Mackie câștigă publicul. Sentimentele pozitive ale acestei reflexii sufletești sau demiurg se răsfrâng asupra publicului. Oamenii ajung să îl vadă prin ochii lui Marlene ca pe un adevărat gentleman, un galant fără pereche, un șarmant incurabil care te va cuceri de la prima privire și căruia îi poți ierta orice.
Din punct de vedere vizual, Mackie este un cumul de elemente moderne precum pantalonii, tricoul sau vesta cu elemente de epocă(final de secol XIX) precum superba sa haină sau pantofii. Peruca pe care o poartă pe cap cred că este menită să îi reprezinte părul. Personajul gândit de Brecht este, să zicem, ceva mai în vârstă decât tânărul actor care îl portretizează iar prin acest element avem parte de o altă antiteză. O antiteză brechtiană ce ne rupe iluzia teatrală. Este acest păr alb, de epocă ce denotă un personaj aflat la maturitate pus împotriva tânărul actor într-o formă excelentă aflat sub ea. Astfel avem un personaj cu o vârstă incertă. El vorbește din experiența vieții care se apropie de nota pe care o aduce peruca dar simpatia, căldura și aprecierea personajului, poate dincolo de justa sa valoare de contra-exemplu ne este oferită de actor.
Ceea ce mă captivează de fiecare dată la acest rol al lui Lucian Ionescu, este modul perfect de a-l executa asemeni un ceas elvețian. Este jucat cu toată măiestria actorului care știe să își dozeze atuu-rile pentru a portretiza onest, real și totuși simpatetic un monstru. Tot aici adaug și forța interpretativă a actorului de a-și amplifica și transmite sentimentele pe care personajul său și nu el, le simte prin fiecare scenă dar mai ales prin muzică. Lucian este unul dintre puținii actori văzuți de mine până în acest moment, care este capabil să trăiască muzica și nu doar să o reproducă în interpretarea sa. Trăirea a ceea ce joacă dar mai ales cântă am reușit să o revăd și la Addams, unde îl joacă pe Gomez Addams, în Maria de Buenos Aires, unde are multiple roluri și în Hedwig, unde joacă rolul care dă titlul musical-ului.
Deși textul piesei este greu și profund, și cred eu, uneori trecut cu vederea cam ușor de public, monologul de final al personajului care și multe alte replici ale sale, dezvăluie o realitate pe care Brecht a sesizat-o și la care a vrut să ne facă atenți.
De asemenea, Mackie este motorul acțiunii. Prin istoricul său, prin faptele sale atât de pe scenă cât și din afara ei, duce povestea mai departe și transformă fiecare personaje pe care îl întâlnește, reușind să îi forțeze cu sau fără voia lui să își arate adevăratele fețe. Fiecare personaj trece prin piesă, legat fiind iremediabil de Mackie, fie de frică, fie din ură sau admirație. Mackie, altfel spus, este un mecanism capabil să transforme micro-cosmosul piesei dar și macro-cosmosul sălii de teatru și să schimbe ceva în fiecare, după obiective sau puterea proprie de înțelegere.
Nu știu dacă pentru majoritatea oamenilor acest rol este unul potrivit pentru a-l introduce pe performer-ul Lucian Ionescu în mentalul publicului care nu l-a descoperit încă, dar cred cu tărie că este până la acest moment cel mai complex rol al său din foarte multe puncte de vedere. Merită toată aprecierea pentru ceea ce a reușit să facă cu el.