Opera de Trei Parale: De la Bertolt Brecht la Razvan Mazilu - Episodul VI(Marlene, amfitrionul ideal)
Marlene este amfitrionul musicalului Opera de Trei Parale. Un amfitrion ideal, ce leagă universul operei prin stil și umor. Este jucat de Dan Pughineanu, actorul capabil să își trăiască rolul mereu.
Acest episod este dedicat unei invenții, unei ticluri, unei sclipiri, unui personaj ca nici un altul, unei idei brechtiene manifestate perfect. Existența sa ține de frumusețea și strălucirea cu care pășește în scenă și cu care asemeni unei grinzi de rezistență susține lumea Operei de Trei Parale. El este însuși axis mundi-ul spectacolului. Este puntea dintre episoadele capsulă gândite de Brecht, ce pot trăi separat doar prin ele însăle. Totuși când ai așa o variantă ofertantă de a lega totul, cum ai putea să nu o accepți?
Cine este Marlene? Acest superb de mai jos!
Nu-i așa că e o divă? Păi parcă era un superb, acum e divă? Îl voi lăsa chiar pe el să explice posibila confuzie: „Doar un bărbat adevărat poate purta tocuri atât de înalte!”
Bine, bine, dar totuși, cine este? Marlene este personajul original al acestei montări, la Teatrul Excelsior a Operei de Trei Parale. Este creat și jucat de către talentatul actor, Dan Pughieanu cu ajutorul regizorului, coregrafului și costumierului, Răzvan Mazilu.
De la Dietrich încoace
Personajul a pornit de la diva altor vremuri, Marlene Dietrich, faimoasa actriță de film. Ea a popularizat purtarea costumelor bărbătești de către femei, lucru ce a conturat look-ul personajului.
Marlene din Opera de Trei Parale are penele, tocurile, fusta, costumul, mânușile și jobenul care alături de superba perucă aurie îi dau acestui aparent androgin figura unui amfitrion perfect. Prin talent, glume, gesturi, atitudine și interacțiuni captivează publicul și atrage atenția ori de câte ori este prezent pe scenă, adică mereu deoarece este omniprezent.
Tot ceea ce este, face și reprezintă este creația colectivă a celor artiști anterior menționați. Acest personaj a prins suflu datorită lui Dan Pughineanu și apoi a fost rafinat din punct de vedere al replicilor și glumelor, îmbrăcat și coordonat de Răzvan Mazilu.
Marlene: amfitrionul teatrului epic
Fiind amfitrion, rolul său, este de a introduce spectatorii în lumea musical-ului și de a încheia prima sa intervenția prin interpretarea Baladei lui Mackie Șiș. Este atipic totuși că acest amfitrion alături de alt personaj, lipsesc din prima scenă legată de uvertura lui Weil. Este introdus imediat după prin întâlnirea cu personajul cu care va avea cele mai multe interacțiuni, anume Mackeath. Când apare pe scenă simți o schimbare a aerului ce parcă anunță că ceva extrem de important urmează. El salută respectuos publicul și le mulțumește pentru prezență.
Uzitează adeseori de metodele brechtiene ale teatrului epic pentru a-și duce rolul la îndeplinire. Folosește, de pildă, cartoane cu titlurile song-urilor ce se cântă. Alte specificități ale teatrului epic întrebuințate sunt: schimbarea decorurilor la vedere, interacțiunea nemijlocită cu publicul atât la începutul scenelor pentru a le rezuma cât și în timpul lor. El acționează ca liant ce oprește piesa la pauză și o repornește asigurând un intermezzo comic.
Un alt specific al lui Marlene este că participă activ la acțiunea piesei. Are interacțiuni originale cu actorii personajelor, pe care îi ajută. Uneori înlocuiește personaje episodice. Interesant este că de fiecare dată personajele nu par a fi uimite de cel ce le stă în față. Acest fapt ne poate duce cu gândul la o convenție brechtiană între actorii personajelor, jucați de actorii pe care noi îi vedem pe scenă. Ori poate că Marlene cel puțin celorlați, le apare sub forma personajelor pe care la rândul său le joacă.
Rolul lui Marlene, este mai cu seamă, de a fi prezentator, unul cu umor, extrem de șarmant și carismatic. Prin adresările către public dezvăluie aspecte de care personajele nu sunt mereu conștiente, astfel reușește în mod brechtian să taie suspansul din fașă. De asemenea, el este responsabil cu rezumarea tablourilor înainte ca acestea să se desfășoare cu excepția celui final. Omniprezența sa pe scenă și în această lume este asigurat și prin rolul episodic de mașinit ce folosește elemente de decor ori electronice moderne spre a completa șcenele. Interacțiunea cu obiecte din diverse epoci și departajarea sa de anumite scene, nu fac decât să contribuie la ruperea iluziei teatrale.
Tot el este însărcinat să preia aplauzele publicului căruia îi mulțumește după fiecare cântec pentru apreciere. Pentru a asigura buna desfășurare a spectacolului, el instruiește publicul. După primul său număr muzical, balada lui Mackie Șiș, el anunță publicul captiv în poveste că “De obicei, acum se aplaudă!". Când le primește este foarte bucuros și aproape surprins, răspunzând printr-o reverență și adresând un mulțumesc oamenilor din sală.
În momentul în care nu participă activ la poveste, are mereu grijă să se ocupe cu altceva. Uneori îl vom surprinde delectându-se cu o ceașcă de ceai în timp ce se alătură publicului în urmărirea unei scene. Diferența dintre el și spectator este că Marlene cunoaște deznodământul dar pare că se bucură de experiență. Din această ipostază de privitor, deseori prin limbajul corpului indică spectatorilor momentele cele mai importante dintr-o scenă. Deși e flatat când lumea îl urmărește, el atrage atenția publicului spre a se concentra la acțiune, și nu la el.
Omniprezent și aproape omniscient, capabil de a se metamorfoza convingător în oricine, Marlene este simultan personaj participant la acțiune și persoană captivă narativului piesei. Expresiile sale de suferință, revoltă acompaniate de gesturile de furie denotă mereu neputința sa de a schimba situația. Dar prin tot ceea reprezintă, el educă publicul și speră ca oricare dintre noi, vom fi capabili să câștigăm lupta cu păcatele și viciile noastre prin decizii corecte. Astfel el nu explicitează ci indică, precum Brecht dorea, lecțiile de care publicul are nevoie.
Exceptând meta rolul firului roșu al spectacolului, în mod ciclic, începutul și finalul musical-ului sunt decretate de el. Ne primește în lumea lui Brecht, ne însoțește prietenește drumul, pentru a ne scoate, la final din această lume cu grijă și pricepere. Ne reamintește mereu ca și acum, că ne aflăm totuși într-un spațiu destinat culturii și artei, în sala de teatru.
Marlene și Mackeath-ul său
Singurul personaj care pare realmente să îl vadă așa cum e, este cel care îl introduce la începutul primul act. Aceia este prima scenă dintre Mackie și Marlene, față de care amfitrionul manifestă admirație, iubire și tandrețe. De altfel, Marlene este cel cu care, în afara textului lui Brecht, Mackeath interacționează cel mai mult. Dacă mergeți să vedeți piesa de mai multe ori, veți observa chimia perfecta dintre Lucian Ionescu care îl joacă pe Mackie și Dan Pughineanu care este Marlene. Cei doi nu se concurează și nu încearcă a se etala unul în fața celuilalt ci funcționează parcă ca un singur organism. Ceea ce mă duce cu gândul la o ipoteză vis-a-vis de cine poate fi acest personaj.
Pe măsură ce spectacolul se desfășoară și situația lui Mackeath se înrăutățește, prezentatorul își pierde din strălucire.
La final, amândoi sunt în cea mai vulnerabilă formă. Marlene trăiește alături de Mackeath suferința decăderii condiției sale. Destinele celor doi par legate de un fir de care oamenii nu sunt conștienți și pe care nu îl pot sesiza. Se poate observa cum Marlene, adeseori, parcă ghidat de ceva mai presus de el își predă din elementele costumului. El renunță la acestea, sau le aruncă pur și simplu, lucru ce se întâmplă cu o rigoare aproape programatică. Este oare personajul conștient de acele acțiuni?
În scena închisorii, Marlene și Mackeath sunt puși în centrul atenției. Pentru Marlene, este scoasă în evidență suferința supremă de a fi alături de Mackeath în ultimele sale momente fără a-l putea ajuta. Personajul nu mai este cel plin de zâmbete, glume și tachinări. Totul este dat la o parte și înlocuit de jale și amar. Ultimul serviciu față de acest alter-ego atât de drag sieși este să îi servească masa.
El este cel care de-alungul acestei scene își pierde cumpătul, distruge decorul și exprimă tot ceea ce Macketh-ul lui Lucian Ionescu nu mai poate. Este transfigurat în exteriorizarea amărăciunii pe care omologul său trebuie să o lase în urmă pentru a-și păstra o compoziție demnă în fața eșafodului.
Replicile sale în această ultimă scenă sunt foarte agresive și licențioase la adresa celorlalte personaje. El parcă materializează adevăratele gânduri ale lui Mackie. Un bun exemplu în acest sens este atunci când toate personajele sunt poftite în scenă pentru a urmări execuția. El rupe unul dintre cartoanele de decor, enumeră personajele și apoi exclamă scârbit “Toate curvele!".
Coregrafia lui Dan Pughineanu din scena ultimei mese a tâlharului Mackie alături de muzică reprezintă apogeul dramatic al piesei.
Marlene prin ochii mei
E posibil ca Marlene să renunțe conștient la forma sa spre căpăta un grad de putere și eliberare din chingile lumii. Altfel spus, forma sa de debut deși îi conferă pare-se puteri deosebite, acestea vin cu un preț, acela de a-i încătușa liberul arbitru.
Astfel în forma sa finală de actor răvășit și sătul de atâta suferință, care nu mai are ce pierde, intervine direct pentru a corecta nedreptatea făcută lui Mackeath.
Marlene și Mackeath, pot fi considerați asemeni unui om cu un demiurg protector ce îl veghează și îl admiră. Acesta va dori să-i fie tot mai aproape hoțului pe măsură ce este părăsit de cei apropiați. Cu cât au loc mai multe trădări, cu atât Marlene pare mai aproape de devotatul său.
Îl putem privi și prin lentila unei oglinzi. Mă refer la un om care își privește sufletul și potențialul în față. Marlene fiind poate idealul sau modul în care Mackie se vizionează. Ar mai putea fi, modul în care alți oameni îl văd pe Mackeath prin intermediul renumelui său. Reactualizarea constantă a modului în care cei doi arată are loc în funcție de circumstanțele în care se află Mackie. Mai mult, Mackeath este conturat de realitatea curentă dar Marlene se transformă anticipând ceea ce va avea loc. Cu cât situația următoare este mai gravă cu atât personajul se schimbă mai mult. Publicul dacă este atent, va putea să-și dea seamă când urmează un eveniment major și când nu, prin urmărirea formei amfitrionului. Cu cât finalul îi e mai aproape, cu atât cei doi sunt din cei în ce mai lipiți, mai inseparabili. Mackeath, la final, fără statut și libertate, își redescoperă forma adevărata a sufletului său. Se vede, exact așa cum este, anume un păcălici trist ce nu a reușit să păstreze pe nimeni alături de sine în afară de sufletul său. Putem întreba, deci: Merită să pierzi totul dacă redevii tu însuți?
Un alt mod de a privi personajul este ca pe o entitate damnată să observe lumea și deteriorarea sa fără vreo posibilitate de a interveni. Această degradere ajunge la sine ca rezultat al amestecului său cu muritorii și acest proces îl transformă. Ca muritor el capătă puterea atât de necesară încheierii pe care Brecht o prescrisese.
Un ultim mod la care mă gândesc pentru a-l descrie este cel al arhietipului trickster-ului. În majoritatea poveștilor, miturilor, legendelor, acești zei se amestecă cu lumea umană și produc fie haos fie înfăptuie profeții. Uneori, în taină, aproape neobservați, fac lucruri importante cu implicații majore. Tot așa, Marlene ne poate păcăli până la căpat că nu se poate amesteca decisiv. El este ascuns în spatele a trei măști. Prima mască este cea a actorului lumii noastre ce joacă un actor, pe cel brechtian. A doua mască este cea a actorului piesei ce își asumă un rol. A treia mască este cea a interpretării altor personaje în afara rolului asumat. Abia atunci când se dezvăluie în adevărata sa formă, ne arată câtă putere are și cum, printr-un mic monolog “salvează” situația. Faptul că acest rol este la coada distribuției, este un alt truct spre a deruta publicul. O divă ca Marlene, așa cum vor descoperi toți, merită doar poziția de “top billing”. Fără el nimic nu se poate întâmpla.
Actorul, munca și talentul
Aș spune că pentru Dan Pughineanu, acest rol a fost și cred că va continua să fie un rol deosebit. În opinia mea, este cel mai bun rol al său de până acum și cu siguranță unul dintre cele mai complexe. El a construit acest rol și a adăugat în construcția sa atât de mult din el, încât rolul este inseparabil de sine. Eu nu pot vedea pe altcineva jucându-l. Rolul i-a dat ocazia să își folosească foarte mult simțul umorului. El a scris glume și a creat momente umoristice. Îi este foarte drag stand-up-ul dar neavând timpul necesar pentru el, rolul îi permite într-o anumită măsură să trăiască pe scenă și din perspectiva de comic. Marlene prin ipostaza sa de amfitrion folosește constant umorul pentru a anula posibila tensiune scenică. Trebuie menționat că lucrările de licență și masterat ale lui Dan sunt despre umor și mecanismele sale. Acestă ocazie de a pune în practică o pasiune a sa a fost parcă un cadou ce aduce o satisfacție în plus revizitării rolului.
Eu cred că aceste roluri de amfitrion, povestitor, ființă aparent demiurgică ce este sau poate fi dincolo de bine și rău, ce prezintă, asistă, participă la evenimente și care simultan este parte a lumii scenei și parte a lumii privitoare, a celor din lumea reală, i se potrivesc de minune. Un alt rol în care apare în această perspectivă este cea din spectacolul Orașul Nostru, de la Teatrul Excelsior. Acolo, Dan joacă rolul unuia dintre cei trei Regizori Tehnici.
În astfel de roluri totul pare făcut fără nici cel mai mic efort cu excepția machiajului sau a costumelor. Dan are această capacitate de a transforma astfel de personaje, și în special pe Marlene, în stări de pură trăire ale ființei umane. Stările pot fi experimentate de fiecare dintre noi, ceea ce asigură personajului credibilitatea și îl identifică într-o oarecare măsură cu privitorul. Așa cum spunea Brecht, actorul trebuie să arate personajul ori asta este fix ceea ce Dan reușește cu brio de fiecare dată.
De altfel, talentul, căldura, exactitatea, convingerea, puterea cu care joacă și trăiește fiecare clipă și personaj, mai ales pe acesta au avut urmări pozitive. Aplauzele răsunătoare la finalul spectacolului când i se strigă numele arată aprecierea, iubirea și popularitatea actorului în rândul publicului.
Confirmarea și prețuirea înaintașilor săi nu a întârziat să apară. La ediția din 2023 a Premiilor Uniter, Dan a câștigat Premiul Celui Mai Bun Actor în Rol Secundar, pentru rolul Marlene.
La taifas cu un suflet de actor
În încheiere am pregătit un mini interviu cu Dan Pughineanu, prin care am dorit să scot în evidență viziunea actorului despre personaj și puțin din procesul creativ care a dus la nașterea sa. Pentru asta îi sunt recunoscător și îi mulțumesc încă o dată pe această cale!
Profil de Profesionist Contemporan: Construcția personajului a pornit în urma discuțiilor cu domnul Mazilu? El a dat câteva direcții sau îndrumări și ulterior dumneavoastră ați construit personajul sau a fost și o consultare constantă? A pornit de la o machetă de idei de la care ați dezvoltat totul sau a pornit de la imaginea personajului?
Dan Pughineanu: Răzvan a știut de la început unde voia sa meargă cu personajul meu, încă de la primele repetiții mi-a adus un album despre Marlene Dietrich (pe care nu cred că i l-am mai dat înapoi, vă rog să nu scrieți asta in interviu). Ca înfățișare, personajul era foarte clar structurat în mintea lui Răzvan și asta m-a ajutat foarte mult, e mai ușor de căutat, de improvizat atunci când ai niște legi foarte clare ale personajului care să te îngrădească. Ca personalitate, aici bănuiesc că poți spune că mi-am adus personajul mai aproape de mine, de voie, de nevoie. Dacă nu aveam capacitățile coregrafice să fac nu știu ce sărituri cu tocurile în picioare, am zis să mai caut în sfera comicului de limbaj sau de caracter. De aici au tot ieșit replici, gag-uri, reacții, grimase din care Răzvan a ales ce se potrivea cel mai bine cu spectacolul și așa s-a născut acest personaj.
Profil de Profesionist Contemporan: Pe Marlene credeți că personajele îl văd așa cum il vede publicul deoarece interacționează cu toate? Credeți că Mackeath îl vede așa cum e pentru că în anumite scene așa pare(are aceeași atitudine față de el mereu)?
Dan Pughineanu: Personajele nu îl văd, actorii ar trebui să-l vadă. Puținele momente in care interacționez cu “personajele” de pe scenă și ele “mă joacă” sunt momentele în care actorii din spatele personajelor sparg convenția și interacționează cu mine. Sau cel puțin așa îmi motivez eu gag-urile. Cu Mackie e diferit pentru că el interacționând cu mine în personaj mă gândesc că își mărește și mai mult statutul, îl face să pară atotștiutor, mereu în controlul situației, ca mai apoi, când pare că totul e pierdut pentru el, să cadă de și mai sus.
Profil de Profesionist Contemporan: Care a fost ideea din spatele renunțării treptate la garderoba, la final, machiajul fiind distrus și personajul rămânâd parcă răvășit?
Dan Pughineanu: Personajul meu poate fi privit și ca o oglindire a lui Mackie Șiș: pe măsură ce el pierde puterea și statutul, personajul meu se degradează, renunță la haine, își strică machiajul, își pierde din strălucirea pe care o avea atunci când era sigur ca Mackie nu va păți nimic. Cu cât oamenii renunță la el, cu atât vreau să-i fiu mai aproape. Îndoiala cu privire la sfârșitul lui se instalează în amândoi cam în același timp și eu trăiesc odată cu el toate momentele critice prin care trece în închisoare, de pildă. Deci felul in care arăt spre final e o reprezentare fizică a momentului critic în care se află Mackie.
Profil de Profesionist Contemporan: Marlene, dincolo de a fi dumneavoastră și a fi amfitrion, cine este? Un actor ce joacă acest rol fabulos? Este o ființă supranaturală ce observă lumea și este captiv în ea? Este o reflexie a lui Mackie? Ce reprezinta în viziunea dumneavoastră, dincolo de 20% Răzvan Mazilu și 80% Dan Pughineanu? Menționez că este cel mai diferit și divers personaj pe care eu v-am văzut jucând-ul, anul acesta urmârindu-vă întreg repertoriul(cu excepția piesei Romeo și Julieta).
Dan Pughineanu: Eu cred ca Marlene e un actor care vrea să spună o poveste unui public. Pentru că e un musical care vine cu un anumit soi de teatralitate, pentru că povestea are personaje spectaculoase decide să spună această poveste așa, într-un decor impresionant care induce senzația asta de teatralitate, de grandios, îmbrăcat și machiat ca una dintre cele mai emblematice personaje din filmografia universală. Marlene pentru mine este in continuare o lecție de rigoare la fiecare spectacol, mă bucur mult să văd spectatori care vin la mai multe reprezentații și se bucură alături de mine, de poveste.
Dacă nimic altceva din ceea ce am scris sau voi mai scrie legat de acest musical nu vă convinge să îl vedeți, măcar pentru acest domn, talentul său, rolul său și imensa muncă de creație din spate a frumoasei colaborări a celor doi(Mazilu,Pughineanu) merită să îi acordați o șansă!
Cât despre Dan Pughineanu, lui merită să îi accordați o șansă pentru fiecare nou rol pe care îl propune și pentru fiecare revizitare a unui rol existent.