Foxfinder: Vânătoarea de Vulpi din Anglia până la Excelsior
Punerea în scenă a piesei Foxfinder de la Teatrul Excelsior, de echipa de producție în frunte cu regizorul Cristi Junci și actori reușește să revitalizeze materialul original și să îl îmbunătățească
Dawn King este o dramaturgă britanică contemporană și este autoarea piesei Foxfinder, pusă în premieră națională la Teatrul Excelsior.
Piesa se petrece într-un timp incert, într-un trecut ce nu se concretizează, în Marea Britanie. Acțiunea are loc într-un sat din Anglia rurală. Lumea este una distopică în care o societate anume este folosită de guvern pentru a menține populația a în teroare fără a permite și ipoteze de bun simț ce contrazic narativa infestării lumii prin aceste bestii ce devin arhetipale.
Vulpea în această operă este un arhetip al tuturor nefericirilor și limitărilor umane. Este limita de care toată lumea se lovește când încearcă să motiveze un dezastru, o tragedie sau o neîmplinire. Este un simbol omniprezent în piesă, inclusiv pe mobilier, haine și obiecte, în ciuda faptului că personajele nu par să conștientizeze acest lucru(este un adaos original la punerea în scenă).
În opoziție le stau iepurii, care devin alitatul omului ṣi poate natura lor descurcăreață, pură, ageră este panaceul necesar care poate salva această lume.
Citind piesa înainte de a merge la premieră, pot spune că este un text decent, nu extraordinar, mai ales printre multiplele rateuri ale literaturii contemporane. Este doar o constatare personală și nu mă pretez la a face evaluări cu valoare de judecată categorică.
Acestea fiind spuse, este cu atât mai impresionant ceea ce echipa de producție împreună cu actorii de la Excelsior au reușit să facă. Ca și în cazul piesei Pterodactilii, despre care am scris, acești oameni au reușit să urce valoare materialului dramatic prin această punere în scenă.
Regizorul Cristi Juncu a reușit alături de Cosmin Ardeleanu, care s-a ocupat de scenografie și de de Traian Marin, care s-a ocupat de lumini să recreeze perfect atmosfera piesei, ba mai mult să o facă extrem de palpabilă. Costumele bine alese, ce îmbină elemente moderne cu cele ale unei epoci trecute și combinate cu manierismele actorilor în roluri, bine calculate fac ca întreaga piesă să se desfășoare ca un film.
Pare că noi, publicul, suntem pe platou în timp ce se toarnă un film bun de epocă. Aceasta este pentru mine o mare calitate a teatrului, anume să fie capabili pornind de la un material mai bun sau mai slab să îl transfigureze într-un produs ce va fi apreciat de public.
Ce apreciez de o vreme încoace la Excelsior, în noile lor puneri în scenă, sunt decorurile. Am mai scris și sper să mai scriu că aceste decoruri nu mai permit ca publicul să realizeze că se află într-o sală cu o scenă nu foarte permisivă de multe ori, și că ceea ce obțin poate pune scena acestui teatru pentru tineri alături de orice scenă consacrată a capitalei. Decorurile sunt foarte bine alese și apreciez foarte mult că au reușit să aibă construcții numeroase fără să lase impresia că scena este hiper-aglomerată. La asta a ajutat poate și faptul că decorurile se schimbă deseori între ele.
Dar ca la orice film reușit pus pe o scenă, ce ne-am face fără muzica originală a Cristinei Juncu? Am avea un produs incomplet. Muzica pe care dumneaei a compus-o a reușit să impună de la început atmosfera realității în care am fost purtați și să ne mențină ancorați acolo cu fiecare pauză muzicală. De altfel, asta anulează, din punctul meu de vedere, acele pauze monotone de schimbarea decorurilor care creează momente moarte și te deconectează complet de la acea lume. Cea mai interesantă compoziție este ceea ce eu bănuiesc a fi tema vânătorilor de vulpi, care ne este cântată pe părți de-a lungul piesei.
Visarion Udatu, Iulian Sfircea și Andrei Ionescu sunt, la rândul lor, o invenție originală a acestei puneri în scenă. Ei sunt vânători de vulpi ce acționează ca un intermediar între personaje și public. Sunt aproape o punte. Ei ne încântă cu vocile lor și intonează tema spectacolului dar simultan acționează aproape ca o amintire sau ca o conștiință asupra lui William.
Ajungem acum la distribuție și nu as dori să insist, nu pentru că nu merită ci pentru că merită să îi vedeți.
Scena mea preferată din piesă este o scenă antagonică între William Bloor, vânătorul de vulpi, jucat de Dan Pughineanu și Sarah Box, jucată de Oana Predescu. Nici în text, nici în spectacol, acesta nu este momentul culminant. Însă, pentru mine, în ambele cazuri, cu atât mai mult pe scenă, este momentul de tensiune maximă. Este lupta a două idei, a două percepții, a două moduri de gândire, a două minți. Și deși confruntarea pare pierdută de un anume personaj, ceea ce reușește să facă este mult peste orice a reușit cealaltă parte. Este momentul de străpungere al vălului de propagandă și de repetare o dată-n plus față de dogma totalitară, a realității, deci a adevărului. Și de aici totul se schimbă. Cei doi sunt superbi în această scenă și în plus, scena beneficiază de niște adaosuri originale, foarte bine plasate, față de text.
Ca să continui cu cei doi, Oana Predescu strălucește în personajul vecinei raționale, Sarah. Strălucește în sensul că dispare total în rol. Este ajutată de costum, de talent, de regie și mai ales de vocea personajului. Nu am auzit-o vreodată pe Oana să folosească această voce până acum. Sunt sigur că pentru cei care nu știu distribuția, personajul va da ceva bătăi de cap deoarece nu vor știi exact cine îl joacă. Este un rol special și cred că nu puteau alege pe cineva mai potrivit mai ales că pentru spectator, poate fi asemuită cu conṣtiința sau vocea rațiunii care ne este indispensabilă în viață.
Vânătorul de vulpi, William Bloor, este jucat de Dan Pughineanu. Deși Dan nu dispare în rol fizic sau vocal, la fel ca Oana, de exemplu, personalitatea este complet schimbată. Și cred, nu știu, dacă la el, construcțiile personajelor sale încep sau se concentrează pe personalitatea acestora. Când se dă drumul la orice piesă în care Dan joacă, pare că acționează un întrerupător asupra lui și brusc este unul cu personajul ca trăire și personalitate. Acest lucru îi conferă credibilitate indiferent de rol ṣi facilitează trăirea la maximă intensitate a scenelor ce presupun tensiune dramatică. Ce mă impresionează mereu la Dan este capacitatea lui de a lăsa dramaticul să se manifeste prin sine ṣi care îi modifică energia pe care o emană. Astfel energia ce iese la suprafață este a personajului, aici mă refer dincolo de o energie fizică. De cele mai multe ori aceasta este la polul opus față de energia pe care o percepem dacă îl întâlnim sau privim în interviuri.
Familia Covey, Judith și Samuel, jucați de Dana Marineci și Bogdan Nechifor completează distribuția și își inversează natural convingerile pe măsură ce piesa se desfășoară. Cei doi reușesc să își portretizeze personajele foarte bine pentru a fi loiali textului și a oferi realismul necesar acestui cuplu greu încercat ce merită văzut pentru a-l înțelege. Cei doi pot fi un studiu de caz despre multitudinea de opțiuni pe care omul le are atunci când se confruntă cu un necaz.
Aceasta este piesa care închide stagiunea premierelor de la Teatrul Excelsior pentru 2023-2024 și sper să aibe o viață lungă deoarece este o piesă ok cu o punere în scenă plină de substanță.
Bilete și detalii aici.