Sing, Sing, Sing (Partying with a Gatsby's Swing)
Gânduri despre spectacolul de teatru imersiv, Marele Gatsby, de la Palatul Bragadiru, în regia lui Andrei Huțuleac.
Ascultați această superbă melodie în timp ce parcurgeți articolul pentru un fond muzical potrivit cu spumoasa ocazie descrisă mai jos.
Toamna trecută, locuitorii capitalei noastre, extrem de colorate și ocupate, au primit ocazia de a fi invitați la un eveniment cum nu mai trăiseră până atunci. Era vorba de o petrecere selectă care le promitea să readucă la viața anii 20, doar că nu ai țării noastre, ci ai Americii, o țară continent, spre care unii încă privesc și la care aleg să se raporteze, chiar și zilele noastre, cultural vorbind. Li se promitea atmosferă, emoție, dans, extravaganță, bun gust și o piesă pe care o vor trăi ei înșiși. Cu acest ștaif bine meritat, spectacolul de teatru imersiv, Marele Gatsby, a fost lansat pe piața teatrală bucureșteană.
Dar înainte de a ajunge la spectacol, să ne oprim puțin asupra autorului și a romanului ce au inspirat experiența la care ne vom referi, mai jos.
Francis Scott Key Fitzgerald, a provenit dintr-o familie înstărită în partea maternă. Tatăl său, în schimb, nu a reușit să valorifice afacerile în care s-a implicat. Situația financiară bună a familiei, i-a permis să aibă access la elitele vremii care însă nu erau pentru el. Tânărul educat la Princenton, Universitate pe care nu o termină niciodată din cauza apatiei, face armata și apoi se mută la New York. Nu a fost niciodată un elev strălucit și mereu era criticat pentru modul său precar de a scrie.
Viitorul autor, contemporan cu epoca efervescentă a jazz-ului, se îndrăgostește de viitoarea sa soție, Zelda Sayre, pe când era staționat la Camp Sheridan, în Montgomery, Alabama. Ea e de accord să se mărite cu el numai după ce acesta are o situație financiară bună, situație pe care începe să o obțină după ce își publică prima carte, This Side of Paradise.
După ce începe să fie cunoscut prin operele sale literare, începe să participle la petreceri flamboaiante și cu cât își dedica averea unor astfel de scopuri, dezvoltă depresie și probleme cu alcoolul din disperarea de a-și impresiona soția. El va muri în 1940, în urma unui atac de inimă. Pe durata întregii sale vieți el a ținut un jurnal de piele, în care scria, lună de lună ce făcea, cu cine se întâlnea, pe cine cunoștea, și așa mai departe.
Cel mai cunoscut roman al său, nu cred că este o presupunere deplasată să spunem, că a fost, este și va rămâne, Marele Gatsby, publicat în 1925. Acest roman este mai mult sau mai puțin autobiografic dar, mai mult decât atât, este poate cea mai importantă cronică literară a vremii, al unei epoci pe care autorul însuși o supranumește „Epoca Jazzului. Economia americană a înflorit, după Primul Război Mondial, aducând un nivel de prosperitate nemaivăzut până atunci, națiunii.
La început cartea se vindea prost, la un tiraj, în primul an, la jumătatea celui al cărții sale anterioare, aproximativ 21 de mii de copii iar recenziile au fost mediocre. La moartea sa, el ajunsese aproape un anonim. Norocul său, dacă îl putem numi așa, este că pe parcusul celui de-al Doilea Război Mondial, soldații primeau copii ale romanului pentru a le ridica moralul, ca să știe pentru ce luptau și la ce se vor întoarce. Din anii 60, popularitatea romanului explodează și încep să se vândă peste 500 de mii de copii anual.
Să elaborăm puțin contextul vremii, în care romanul apare. E vorba, în principal de marea libertate care a survenit, în urma Primul Război Mondial. Dolarul este mai puternic ca niciodată, populația se mută masiv în orașe iar jazz-ul devine muzica care va marca acea epocă efervescentă. Societatea, care era mai libertină decât înainte avea și mai mulți bani de cheltuit iar diferențele între cei care au bani și cei care nu sunt de-a dreptul, stridente. A fi bogat îți punea automat o țintă pe spate, o țintă ce reprezenta atât ura cât și invidia. Însă, așa cum ne arată romanul însuși, bogăția nu era nici ea ușoară.
Existau conflicte între cei care veneau din familii bogate și educate și cei îmbogățiți după război. Vorbim despre reprezentanții banilor vechi, ai elitismului precum și ai decadenței, East Egg-ul din roman și piesă, și West Egg-ul, care reprezintă afaceriștii, ideile noi, o oarecare moralitate și o etică. Conflictul dintre cele două clase bogate este reprezentat bine atât în roman cât și în spectacol.
Să mergem acum către spectacol. Ce a reușit să creeze Andrei Huțuleac, alături de Immersive Theatre Company, ING, Dunhill și echipa de artiști, este, după cunoștințele mele, unic în România. Vorbim de teatru imersiv, într-o locație de gală, anume Palatul Bragadiru.
Spectatorii nu doar că au ocazia să vină să vadă o piesă montată într-un stil aparte ci să o trăiască, călătorind în casa lui Jay Gatsby, întruchipată de însăși ilustrul palat. Mai mult decât atât, spectatorii sunt îndemnați să se îmbrace în ton cu viguroasa epocă astfel încât să se confunde cu însuși actorii, decorul și să se integreze perfect în atmosferă.
Decorurile, că tot le-am menționat sunt superbe, de la mesele și scaunele de mare bun gust amplasate atât pe scenă cât și în sală, la vazele cu flori, la minunatul panou completat de statuia de la intrare, la mărețele oglinzi de pe scenă și bineînțeles, măreața scoică a artistei. Totul se integreză perfect în rafinamentul pre-existent al locației.
Regia gândită de Andrei Huțuleac aduce acțiunea spre public și oriunde te-ai situa în sală, fie că vorbim de balcon, de parter sau de scenă, vei avea parte de interacțiuni unice ca spectator. Ideal, pentru orice participant la spectacol, mai ales pentru cei care au locuri la mesele de pe scenă, dacă plănuiesc să mai revină, ar fi să exploreze întregul spațiu. Doar că regizorul a gândit totul dincolo de perioada de desfășurare a piesei.
Pauza în sine, nu există, ci este o continuitate naturală a primului act și un prolog al celui de-al doilea. Am putea spune că este, un pod, dacă este să facem o comparație muzicală, dintr-un cântec. Există activități pentru doamne, pentru domni, un balcon pe care, și la țigară fiind, ești martorul unei mici părți a puzze-ului acestui spectacol.
Regizorul nu s-a oprit aici! A mers până într-acolo încât să gândească alături de cei de la locație, un meniu special de băuturi pentru seară. A conceput, inclusiv, alături de coregraful Filip Stoica, micro interacțiuni în timpul numerelor de dans.
Acest spectacol nu ar fi bijuteria care este fără coregrafiile pline de viață ale lui Filip Stoica. Acestea sunt gândite pentru a lega fiecare moment cu cel care precedă și urmează dar în același timp, scoate în valoare emoția scenelor între care aceste momente sunt plasate.
Fiecare cântec poartă o amprentă unică, croită special pentru el prin care minunații actori-dansatori ne trezesc admirație, fascinație și de ce nu, puțină invidie, când îi vedem cât de frumoși sunt și cât de grațios, puternic și provocator, se mișcă.
Nu exagerez cu nimic când spun că o parte semnificativă din reușita acestui spectacol este asigurată de coregrafia executată mereu la perfecție. Este savuros să urmărești sincronul perfect al acestor artiști care respiră uniform, transformând fiecare număr de dans în ceva fluid, care curge perfect de la prima mișcare la ultima.
Trebuie să îi menționez aici pe superbii, cum i-am denumit eu, Vlad Mogoș, Maria-Luiza Dimulescu, Răzvan Rotaru, Rania Zane, Andrada Popovici, Valentina Kocsis, Sofia Sitaru-Onofrei și Alexandru Snopovschi. Fiecare dintre ei este un show în sine.
Împreună nu sunt doar un corp perfect de dans, ci un tot unitor, o mașinărie extraordinară, care merge ca unsă, plină de șarm, entuziasm, sex-appeal și candoare, la fiecare reprezentație. De fiecare dată, am avut impresia că dau play, din nou, unui video în care urmăresc, fără greșeală, un grup de profesioniști pasionați, care dau totul iar apoi încă pe atât, în spiritul creări unui etalon. Atât de buni sunt!
Dar pe lângă energia debordantă, ei au mici roluri în piesă, ceea ce puse o cărămidă suplimentară, experienței imersive. Ce m-a impresionat este cât de ușor fac să pară totul, inclusiv separația între rolurile lor și identitatea de dansator.
Fiecare spectator poate avea un număr favorit, bineînțeles, dar luând parte de cel puțin trei ori la această călătorie, cred că am identificat ceea ce se numește în lumea teatrală americană, showstopper (o piesă dintr-un spectacol de teatru pe care publicul o apreciază atât de mult încât aplauzele și strigătele sale de aprobare întrerup spectacolul, sau sunt, cel puțin, foarte intense). Dar înainte să dezvălui asta, voi continua cu muzica, pentru că sunt legate intim.
Înainte de muzică, trebuie să le menționez pe Ariana Miron Presan și Miruna Bălașa. Cele două doamne au creat costume, de referință, care scot în evidență atât strălucirea anilor 20 cât și situația de viață a personajelor care le poartă. Totul este făcut made to measure, adică standardul, pe fiecare actor, sau așa a fost făcut să pară. Iar când fiecare persoană își îmbracă costumul, devine personajul interpretat.
În această experiență muzica joacă un rol cheie. Ea nu este aleasă întâmplător fie că vorbim de muzica ambientală sau de cântece. Iar aici voi menționa și un performer, sau, mai corect spus, o performăriță. În timpul piesei, în care noi, publicul, suntem înghițiți de petrecerile de la conacul lui Gatsby, atmosfera este întreținută de domnișoara Klipspringer, o mare artistă a epocii, care ne încântă cu vocea sa captivantă și aparițiile în ton cu melodiile redate.
Cine ar fi fost, oare, mai potrivită pentru rolul acestei one woman-show decât Maria Alexievici? Acum, că am revăzut spectacolul de câteva ori, nu mă pot gândi la altcineva. Actriția dovedește o rapiditate și o disciplină extrordinară deoarece e nevoie să se schimbe cât ai clipi dintr-un costum în altul pentru a se pregăti de un nou cântec. Maria se bucură, întruchipând totuși, o divă, de cele mai multe și variate costume, fiecare piesă vestimentară fiind superbă. Maria nu că le poartă, le trăiește! Fiecare melodie redată de Maria și completată de costumele ei, îi croiesc o apariție aparte.
Acestea puse împreună cu dansatorii, creează experiențe în interiorul piesei, care acum, parcă, este un labirint. Practic, noi avem parte, de un mini concert, de variete, care ne trece de la jazz-ul anilor 20, la muzica de referință a decadelor următoare, precum cabaretul, și la muzicalul de mai târziu. Însă nimic nu pare vechi ori demodat. De ce? Pentru că, totul este reînvigorat de vocea versatilă a Mariei Alexievici, care, la rândul ei, se alătură dansatorilor completându-le coregrafiile cu ale sale, suplimentând totul prin prezența sa scenică, plină de energie.
Acum pot spune că numărul la care mă refeream mai sus, este cântecul „Sing, Sing, Sing (With a Swing)”. Acest cântec este prima dată înregistrat în 1936, muzica și versurile fiind de Louis Prima. Acel ritm de mare sală de bal, perfect pentru palatul în care acțiunea are loc, este adus în prezent și transformat într-un videoclip profesionist de secol XXI, care evocă cu bun simț, epoca amintită, amplificat de o sonoritate modernă puternică. Aici toate ingredientele se contopesc și timpul se oprește.
Este, de altfel, numărul meu preferat: coregrafia, execuția, costumul și peruca Mariei(cea mai apropiată rochie de jazz așa cum îl percepem, strălucire, paiete, machiaj strălucitor), modul în care ea cântă, publicul, toate ingredientele se contopesc pentru a crea fix ceea ce am scris mai sus. Dacă cineva ar filma profesionist numai această bucată din spectacol și ar urca-o pe YouTube sau rețelele de socializare, ar fi, cu siguranță, un hit.
Dar nu ați văzut nimic, până nu o vedeți pe Lola! Pentru că vorba cântecului, orice vrea Lola, o să și obțină! Și odată ce veți asculta cântecul și urmării dansatorii dar și pe artistă, veți înțelege perfect accentul pus pe refren, mai ales în contextul piesei de teatru.
Dar stați liniștiți! Domnișoara Klipspringer, la fel ca întreaga distribuția, va evolua în întreagă sală, nu doar în scoica sa, oferindu-le tuturor șansa de o urmări alături de colegii ei. Ca să păstrez surpriza, dacă mai e cazul, voi spune doar că domnișoara Klipspringer nu este singurul artist cu care ne întâlnim pe durata actului artistic.
Orice distribuție nimerește publicul, se va putea bucura de un joc excelent. Partea plăcută în cazul acestui spectacol este că dacă reușim să le vedem pe amândouă, vom avea întreaga imagine a personajului interpretat de actori. Mi-ar părea rău, în acest caz să nominalizez sau să descriu diferențele deoarece consider că merită descoperite acolo, în sală, pe viu. Dar țin să îi felicit pe toți pentru efortul depus!
Toții actorii ne trec cu brio prin intermediul personajelor lor prin toate emoțiile pe care autorul le-a imaginat și așternut pe hârtie. De la veselie, la mirare, la frustrare și tragedie. Fiecare își duce rolul la capăt de fiecare dată, reușind să oglindească pe parcursul piesei, pe lângă scenele evocate și reacțiile pe care publicul ar trebui să le aibă la ceea ce se întâmplă, în special prin raportarea la Nick și Jo.
Faptul că ne aflăm în acest spațiu luxuriant contrastează puternic cu momentele în care ni se arată mizeria, neajunsurile și neputința umană. Nu suntem lăsați să ne iluzionăm că participăm doar la un bal, ci asistăm, la o poveste dramatică. Pe lângă conflictul dintre bani, suntem în mijlocul unei societății imorale și decadente, care a abandonat credința, înlocuind-o cu materialism. Este o societate care pare la o primă vedere unitară însă suferă de pe urma unei profunde criza de identitate.
Pe această societate suntem invitați să o vedem atât din interiorul său, prin intermediul scenelor intime cât și din afară, prin contrastul creat de scenele din Valea Cenușei. Lumea din fața noastră este privită simultan prin două lentile. Prima, prin proprii noștri ochi. Apoi, prin ai lui Nick Carraway, protagonistul spectacolului, la a cărui evoluție asistăm. Este o luptă continuă între idealuri și vise care se confruntă cu duritatea realității.
Un element despre care nu am apucat să scriu dar trebuie menționat căci fără el, cu siguranță că spectacolul ar fi cu totul altul, luminile. Acestea, îngrijite de Ștefan Rădulescu, vin să accentueze tot ceea ce am scris până în acest punct și astfel, poate, să adauge retușul final la această experiență teatrală.
Rezumând, evenimentul este savuros și ne conduce, sper eu, spre puțină introspecție.
Mergeți! Inspirați adânc! Pășiți încrezători și stilați în sala de spectacol și pregătiți-vă pentru o experiență de neuitat, în decadența flamboaiantă a anilor 20!