R&J: Inimi rostind iubire pe care le doare în cot de tirani!
Gânduri despre muzicalul „Romeo și Julieta” de la Operetă, în regia lui Kero. O excelentă transpunere și expandare a tragediei shakespeariene axată pe performanțele excelente ale unei trupe fantastice
În 1597, Shakespeare publica o piesă care avea să devină una dintre bijuteriile sale dramatice, ce aveau să dăinuiască până în prezent. E vorba de o poveste de dragoste pură, ce transcende ura sângelui. Bine ați venit în Verona, la Romeo și Julieta!
La începutul acestui secol, regizorul Gerard Presgurvic, după succesul pe care l-a avut cu „Notre Dame de Paris” decide să preia această capodoperă shakespeariană pe care o transformă în muzical. Muzicalul este filmat profesionist și se bucură de un mare succes, după premiera de la Palatul Congresului, unde stă până pe 19.01.2001. Producția reușește să vândă peste 500 000 de albume, de la debut. Numărul muzical care a propulsat muzicalul se numește „Les Rois du monde” (Regi și Împărați) interpretat de Romeo, Benvolio și Mercuțio.
Succesul critic dar și în rândul publicului fac ca muzicalul să fie montat la scurt timp în Canada, Belgia, Ungaria, Rusia, Austria, Mexic, Italia, Coreea de Sud, Japonia și în România. Adaptarea de la noi și-a avut prima montare în anul 2009, în regia lui Kero.
În 2025, în ultimul weekend al lunii martie, a nouă montare a muzicalului a fost pusă în scenă tot pe scena Teatrului Național de Operetă și Muzical Ion Dacian din București, tot în regia lui Kero, cu o traducere de Ernest Fazekas. O parte din actorii din producția originală au revenit acum, în noua producție. Doamnele Adina Sima și Georgiana Mototolea și-au păstrat rolurile originale, Lady Montague și Lady Capulet, pe când Victor Bucur, de exemplu acum joacă Prințul, conducătorul Veronei iar domnul Fazekash joacă Paris.
Celor care nu au reușit să vadă încă muzicalul trebuie să le spun că ceea ce se vede la noi diferă aproape complet de versiunea în limba franceză. În continuare voi menționa diferențele pe care le-am observat dar și ceea ce muzicalul a păstrat în comparație cu originalul iar cu ajutorul unor momente de ahivă, ale montării din 2009, veți reuși să înțelegeți și mai bine aspectele la care mă refer și să aveți un punct de comparație când veți vedea montarea actuală.
Să începem cu câteva asemănări. Familia Montague, este condusă de Lady Montague, care este văduvă. Apoi, Lady Capulet are un rol extins în poveste, mai multe despre ea când ajungem la personaje. Doica are și ea un rol extins și se confruntă cu un conflict interior între gelozia față de Lady Capulet, ea simțindu-se mama adevărată a Julietei, și datoria de bonă și servitoare a familiei.
Acum să vorbim despre ceea ce este specific producției ungare, deci și nouă. Verona este ca un oraș post apocaliptic, într-o capsulă, atmosfera fiind extrem de întunecată și tensionată. Orașul este un câmp de luptă, ruinat de ambițiile și confruntările dintre Montague și Capulet. Costumele personajelor sunt o combinație între secolul al XIV-lea, final de secol XIX și tonuri moderne ba chiar futuriste.
Un element extrem de important în acest muzical este schema de culori. Familia Montague este reprezentată de culoarea albastru dar și violet. Familia Capulet de roșu însă Lordul Montague poartă purpuriu. Prințul din Verona de gri și negru. Paris de auriu și un maroniu elegant. Nu în ultimul rând, doica care este îmbrăcată în indigo și Părintele Lorenzo în roșu și un maroniu umil. Note de negru combinate cu una dintre cele două culori dominante ale celor două familii nobiliare, Montague, respectiv Capulet, se regăsesc pe hainele personajelor secundare.
Aceste elemente de culoare oferă indicii substanțiale despre natura personajelor care le poartă. De exemplu, Lady Montague și Lady Capulet au mai mereu doar haine în culorile marcante ale familiei lor. Aici e vorba de intensitatea sentimentelor celor două femei, de puterea convingerilor lor dar și de ura fără margini pe care o simt una față de cealaltă și de familia căreia îi sunt antagonice. În cazul Părintelui Lorenzo este vorba de roba maro care acoperă un roșu vibrant, un contrast puternic între credința arzătoare și încrederea totală în Dumnezeu contrastată de rigoarea, raționalitatea și umilitatea necesare ocupației sale ca lider spiritual și ghid al Veronei, în special pentru cei tineri.
Gri-ul din părul și de pe mantia Prințului semnifică, pe de o parte, vârsta și experiența de lider care a rezista în această lume măcinată de ură, pe de cealaltă, echilibrul, însă un echilibru care se dovedește precar. În schimb, în cazul lui Tybalt, aceiași culoare, în nuanțe mai aprinse indică conflictul său interior ce îi roade ființa din temelii până ce o anulează.
Ajungând la protagoniști, cele două culori alături de alb-ul purtat la nuntă au puțin alte semnificații. În cazul lui Romeo, albastru este despre armonia pe care el încearcă să o aducă în lume, mai ales după ce se îndrăgostește. În cazul Julietei, roșul este atitudinea sa pură și arzătoare prin care caută dragostea adevărată.
Din perspectiva iconografiei creștine, albastrul reprezintă corpul, mundanul, șansa de ascensiune spirituală, în timp ce roșul reprezintă sufletul, forța spirituală și iubirea adevărată care nu poate fi decât divină. Privite astfel cele două creează echilibrul adevărat, cel care dăinuiește dincolo de această viață. Roșul înnobilează albastru și îi înfrânează pornirile uneori nestatornice iar albastru conferă o ancorare roșului și permisiunea de a materializa sentimentul intens resimțit. La nuntă, cei doi purtând alb, marchează transcenderea conflictului dintre familiile lor. Aceștia sunt Romeo și Julieta iar Verona e a lor!
Să ajungem dară la personaje și la minunații care le dau viață.
În capul listei este „Romeo, oh Nomeo”(refeință preluată din filmul „Gnomeo și Julieta”) interpretat de una dintre marile descoperiri ale mele din acest spectacol, tenorul Andrei Mihalcea. El este, la propriu, Romeo. Joacă fiecare scenă cu atâta naturalețe, farmec și șarm că nu poți rămâne indiferent la prestația sa. Dacă prima oară când am văzut muzicalul m-a fascinat performanța sa, a doua oară pot spune că m-a marcat.
Andrei dovedește că a reușit să mânuiască la perfecție echilibrul dintre vocea sa antrenată în mod clasic, extrem de permisivă și cameleonică, plină de putere cu modul de a cânta într-un muzical. Din momentul în care intră pe scenă, cu greu îți mai poți lua ochii de la el. Este un performer excelent și pentru anduranța de a juca perfect toate cele 12 reprezentații de până acum, neobosit.
Unde mi s-a părut că a excelat în mod special este prospețimea cu care îl joacă pe Romeo ca proaspăt îndrăgostit de sufletul său pereche și intensitatea cu care arde asemeni unei torțe din acel moment, păstrând totuși elementele unui tânăr extrem de dorit de orice tânără femeie. Concomitent, coboară perfect în dramatismul greu, uneori aproape sufocant al majorității numerelor sale muzicale și scenelor sale, în special în Actul al II-lea.
Nici în momentul confruntării cu Tybalt sau Paris, Andrei nu arată o furie deșănțată, irațională, ci mereu este o nuanțare care pune accentul pe frustrarea, dezamăgirea și disperarea care îl împresoară, aproape ca un jug. Niciodată în portretizarea sa nu am simțit un abandon total, ci mereu a existat o rămășiță de ancorare în iubire și poate în credință, aceste două forțe ce sunt superioare urii care atât lui cât și Julietei le-au marcat destinul.
Este un rol extrem de greu de parcurs care te consumă excesiv, atât fizic și emoțional dar acest tânăr domn reușește să o facă mereu cu bucurie, credință și responsabilitate. Aș putea scrie încă multe paragrafe despre acest minunat interpret și personajul său dar consider că trebuie trăit pe viu, în sală.
Urmează primadonna muzicalului, Julieta. Ea este interpretată de două tinere actrițe, celelalte descoperiri importante ale mele, Dumitrița Sinița și Cristina Popa. Ambele trebuie văzute deoarece au reușit ceea ce orice două actrițe serioase reușesc când sunt distribuite în același rol, anume să îl diferențieze.
Dumitrița Sinița o joacă pe Julieta de la Operă(mică referință la „Fantoma de la Operă”), dacă o putem numi astfel. Ea scoate în evidență mai bine tinerețea și naivitatea personajului și alături de vocea sa clasică, cântând adeseori într-un registru pe care numai o soprană îl atinge, disperarea Julietei în ciuda purității sentimentelor ei în special în Actul al II-lea dar și faptul că prin vocea sa ea pare să creeze o conexiune cu lumea în care speră să sfârșească alături de soțul ei.
Cristina Popa, în schimb, o joacă pe Julieta, prințesa Capulet a Veronei. Actrița personifică forța dramatică a Julietei dar și pasiunea sa. Ea scoate în evidență prin vocea sa extrem de controlată iubirea din cântecele de dragoste, foarte pasională dar sinceră, armonizând excelent cu Andrei. Totodată, creează un echilibru păstrând mereu acea notă de iubire și pasiune, ca subtext, căreia îi contrapune furia și forța dramatică pe care o emite scârbită de lumea care nu îi permită să trăiască un destin fericit și o limitează.
Ambele actrițe reușesc să plutească în rol și să întruchipeze credința și iubirea fetei față de întruchiparea dragostei sale, Romeo. Au existat momente, în ambele cazuri, când am simțit că personajul nu este neapărat uman, ci se apropie oarecum de o formă de angelic.
Acum, aș merge la unul dintre personajele mele preferate, exceptând rolurile titulare, unul dintre cele două personaje umanizate și extinse în muzical, față de piesă, Pisi Benvolio. Acest titlu onorific sau poreclă mi-a venit din două motive. Primul, datorită print-urilor purtate, ce evocă o felină sălbatică. Cel de-al doilea, pentru că este întruchipat de felinul Dragoș Ioniță. Acest rol are dublă distribuție însă eu am reușit să îl văd pe Dragoș, lucru care m-a bucurat, nu pot minți. Voi afirma din capul locului că este rolul meu preferat în ceea ce îl privește deoarece i-a fost croit mânușă. Este fluid, puternic, pasional, jucăuș, cu o voce excelentă care transmite atât bucuria de a trăi cât, pasiunea interioară cât și drama cu care a crescut.
Dragoș a reușit să capteze foarte bine toate aspectele personajului însă momentele care aduc cel mai bine la suprafață performanța actorului cât și valențele personajului, referindu-ne strict la numerele muzicale ar fi trei. „Les Rois du monde”(Regii Lumii), unde cântă despre bucuria de a trăi și aprecierea pe care o are față de prietenii săi, Romeo și Mercuțio. „Les Beaux, les Laids”, unde contrastează jucăuș și provocator doicii alături de Mercuțio.
Nu în ultimul rând, „Comment lui dire”, cântecul personajului în care se manifestă toată amărăciunea, tragedia și greul vieții sale, toate apăsându-l în misiunea nedreaptă pe care consideră că o are față de fratele său de cruce, Romeo. Dragoș strălucește vocal mereu dar în acest ultim cântec se apleacă spre o calitate pe care eu am observat-o în celelalte muzical-uri în care l-am văzut, anume aplecarea naturală spre dramă, acest ultim cântec umanizând personajul dincolo de ceea ce giuvaierul shakespearian a reușit.
Să mergem la Mercuțio. Aici, am avut bucuria să îi văd pe ambii actori, care, asemeni Julietelor, creează două fațete extrem de diferite ale lui Mercuțio. Ce trebuie menționat încă de la început, este, că în acest muzical, cel puțin, Mercuțio pare cel mai rațional personaj, capabil de o gândire rece și de o analiză profundă.
Tot acest personaj, are o combinație de croiuri maronii și roșii în ținuta sa, care îi descriu natura. Pentru mai multe detalii, mergeți, vă rog, mai sus, unde am detaliat puțin codul culorilor din muzical.
Rock and Mercuțio Roll, este interpretat de Theodor Andrei. Titlul vine evident din asocierea pe care o fac între muzica rock și actor. Theodor reușește să scoată mai bine în evidență tinerețea, pasiunea și jovialitatea personajului.
Theodor aduce în fața publicului un partener în năzbâtiile pe care trio-ul meu preferat și haotic, cei trei frați de belea cum i-aș numi eu, Romeo, Benvolio și Mercuțio.
Tot el a reușit să mă facă să îmi pierd calmul, să abandonez orice reținere și să lăcrimez în marele său număr „Mort de Mercutio”. Este vorba de un reglaj fin care permit traversarea asta atât de tumultoasă de la fericire și lipsa de griji la furie și apoi la dramă.
Și în cazul lui Theodor, este rolul preferat în care am reușit să îl văd până acum. Este veșnicul frate mai mare care deși se coboară la adesea la mintea mezinilor are capacitatea de a le trânti în față realitatea crudă, în special lui Romeo.
Don Mercuțio, este interpretat de Victor Ion. Spun Don pentru că Victor reușește să evidențieze forța personajului, intensitatea sa aduse de maturitatea cu care se conduce.
El reușește să aducă un contrast care îl diferențiază de prietenii săi și care îl fac candidatul perfect de a încerca să îl ferească pe Romeo de furia lui Tybalt.
Dacă la Theodor am resimțit mai bine amărăciunea și dezamăgirea unui final, la Victor am simțit postura de mentor pe care o are față de Romeo, căruia îi insuflă o ultimă lecție a menținerii identității sale în fața oricărei provocări. Momentul despărțirii aici apărând, mai mult, ca o pasare a făcliei de la maestru la învățăcel.
Ambii Mercuțio au o chimie de scenă și dincolo de ea excelentă cu Benvolio-ul despre care am scris și cu Romeo. Pare că acolo s-a format o prietenie care se transpune atât de bine pe scenă, o colegialitate aparte și un respect față de talentul celorlalți.
În Părintele Lorenzo, deși personaj cu dublă distribuție, am reușit să îl văd de ambele dăți pe domnul Florin Ganea. Doamne ce voce! Doamne câtă trăire insuflă acest artist în replicile și versurile cărora le dă viață. Domnul Ganea devine întruchiparea credinței care se chinuie să salveze sufletului Veronei.
Preotul Lorenzo este aliatul lui Romeo și al Julietei, la fel ca în piesă. Însă, partitura sa este adâncită și i se conferă greutatea unui conflict greu de dus, aceea dintre încredea și credința în Dumnezeu și dubiile care apar atunci când un servitor binevoitor nu obține ceea ce crede că trebuie ori se cuvine. "J'sais plus" este un cântec care taie respirația și invită la reflecție iar prin vocea actorului devin un pumn în plexul auditorului.
„De la Drăgășani încoace” dadă, sau pe numele său de scenă, Doica. Porecla mi-a fost inspirată de apelativul pe care Julieta îl folosește la adresa celei care a crescut-o și a contribuit la educația sa, referința fiind legată de un cântec al Mariei Dragomiroiu. Am reușit să le văd în acest rol atât pe doamna Ana-Maria Racu cât și pe doamna Tina Munteanu.
Ambele actrițe întruchipează bine sentimentele materne puternice pe care personajul le resimte față de Julieta dar și limitarea în ceea ce privește personajul, anume predarea sentimentelor proprii în fața datoriei de servitor.
Doamna Racu dă viață unei doici mature care contrastează bine prin propriul său conflict pe cel al Părintelui Lorenzo. Este o plăcerea să o urmărești atât când le dă o lecție de experiență feminină tinerilor Montague dar mai ales când își exprimă disperarea față de soarta crudă a celor doi îndrăgostiți.
Doamna Munteanu ne portretizează o doică puțin mai jucăușa, urmărită parcă constant de neputința sa de a înțelege dragostea de care micuța ei protejată îi vorbește constant.
Ajungem acum la liderii orașului. Despre liderul spiritual, am scris puțin mai sus.
Acest muzical, la fel ca piesa, are o temă centrală, aceea fiind dragostea aparent îngropată de ură. Dragostea apare sub diferite forme, de la cea romantică, reprezentată de Romeo și Julieta, la prietenie, reprezentată de Benvolio și Mercuțio, la cea spirituală, întruchipată de Lorenzo și la cea maternă, întruchipată de Doică. Apoi, avem o treaptă intermediară reprezentată de o dragoste de echilibru și liniște, întruchipată de Prinț.
Prințul din Verona, unchiul lui Mercuțio, este interpretat de Cătălin Petrescu și Victor Bucur. În acest caz am reușit să îi văd pe amândoi. Ambii actori joacă fără cusur acest aparent agent al echilibrului, care deplânge soarta orașului său lăsat la cheremul celor două familii opozante. Ce mi se pare potrivit, la acest muzical, este că Prințul este cel care are primul cântec prin care ne invită pe toți în Verona, descriindu-ne-o perfect cu luminile și umbrele sale.
Cătălin Petrescu întruchipează mai bine frustrarea Prințului măcinat de conflict împreună cu rolul său central de autoritate. Victor Bucur, în schimb, aduce în schimb, o forță și o notă latentă de bucurie pentru cel care reprezintă autoritatea supremă administrativă a orașului.
Ulterior, avem trei forme de dragoste, necurate sau, mai degrabă, întinate de diferite aspecte. Prima este dragostea nenaturală și marcată de tragismul personal al lui Tybalt. A doua este dragostea de preamărire și tratarea urmărilor ca un tragism personal a lui Paris. Nu în ultimul rând, dragostea pentru copii umbrită de ura arzătoare, întâi față de familia rivală, ulterior față de ură însuși, a lui Lady Capulet și Montague.
Tybalt Gentilomul, interpretat fantastic de Laur Drăgan, căci numai pe el am reușit să îl văd, este cel de-al doilea personaj căruia muzicalul îi oferă un nivel de umanitate aparte. El este unul dintre noile stele ale orașului și un lider în devenire.
Spun gentilom, deoarece actorul își poartă fiecare costum, în special cel de la bal cu foarte multă grație și autoritate, lucru ce comandă respect. Numerele sale muzicale atât de opuse scot la iveală dragostea personajului despre care vorbeam, în special primul. Dacă în cazul piesei Tybalt poate fi catalogat drept personaj negativ, aici lucrurile sunt puțin mai nuanțate.
Aici, avem parte de un număr propriu versiunii ungare, prin care cântecul său anterior confruntării cu Mercuțio, este o reflecție a vieții sale tragice și a datoriei pe care o are de îndeplinit. Primul său număr, de la bal, este de asemenea schimbat, fiind o cădere sau adâncire a nebuniei pe care ulterior o înțelegem.
Laur face o echilibristică foarte reușită între nebunie, amărăciune, forță și o oarecare lașitate pe care Tybalt le resimte. M-am bucurat că prin acest rol actorul a reușit să își exerseze forța dramatică și să creeze un personaj atât de complex. Vocea sa este mereu plină de remușcări care se cer în cazul unui astfel de personaj.
Paris este un personaj van și absorbit de sine, a cărui dragoste de preamărire îl duce la ignorarea oricărui altcuiva în drumul său. Lovit de realitate, tratează totul ca pe un nenoroc propriu. El este jucat atât de Ernest Fazekas cât și de Florin Budnaru.
Domnul Fazekas punctează excelent dimensiunea comică creată de un personaj precum e acest Paris, continuând excelent cu dezamăgirea survenită. Domnul Budnaru potențează mai clar, siguranța de sine cu care personajul se afișează și nefericirea care simte că îi survine pe nedrept. Din punct de vedere vocal, amândoi sunt excelenți, însă mi-a plăcut foarte mult buchetul de note înalte, ca ale unui star rock, pe care domnul Budnaru le-a afișat în mod constant în cântecele sale.
Lady Capulet și Lady Montague, deși au un singur cântec împreună, este unul marcant pentru ele, pentru public și pentru tema centrală a muzicalului.
Lady Capulet este interpretată atât de două doamne, doamna Amelia Antoniu și doamna Georgiana Mototolea.
Doamna Antoniu conturează o doamnă Capulet care deși este lidera unei familii, își păstrează o notă tânără, simpatică însă fără a lăsa ca acestea să umbrească ura pe care aceasta o resimte față de Montague.
Doamna Mototolea reliefează mai bine drama personajului între cele trei roluri ale sale: unul dintre capii familiei sale, drama unei mame care poate nu a fost suficient de înțelegătoare cu fiica sa și tragedia unei femei mature care nu este prea fericită și aș spune că prin forța sa interpretativă conferă poate mai multă credibilitate urii față de Montague. Ambele actrițe au voci excelente.
Lady Montague, la rândul său este interpretată de două doamne, doamna Andreea Plopeanu și doamna Adina Sima. La doamna Plopeanu am simțit mai bine greutatea rolului de văduvă în acest oraș despărțit de conflict, cu o oarecare urmă de sensibilitate amară a tinereții.
Doamna Sima ne gravează o Lady Montague ancorată în forța sa necesară rolului de lider al familiei și fermitatea urii prin care își desconsideră adversarii. Tot în cazul doamnei Sima, am resimțit mai intens furia personajului care se manifestă la gândul că va fi abandonată, din nou, de această dată de fiul ei și astfel găsește puterea de a contrazice autoritatea întruchipată de Prinț.
Din punct de vedere pur personal, egoist dacă vreți, cel puțin în timpul numărul lor muzical, "La Haine"(Ura), perechea Mototolea-Sima mi-a plăcut mult mai mult.
Mai sus am postat melodia, cu doamna Sima în ambele roluri, ca mică mostră pentru intensitatea cântecului și forța sa interpretativă. Pentru cei care au audiat deja piesa, imaginați-vă acum că în rolul lui Lady Capulet este doamna Mototolea. Nu-i așa că devine totul exploziv în această combinație?
Cele două actrițe, folosindu-se de vocile lor extrem de bine conturate și mature, au adus o comandă scenică care te face să nu îți iei ochii de la ele. Apoi, aceste actrițe și cântărețe, au ceva în vocile lor, ce le permite o amplificare a mesajului dramatic al versurilor pe care le au de cântat.
Toate acestea combinate cu floricele vocale cu care au nuanțat o dată în plus mesajul transmis de cântec nu au putut conduce decât la ropote de aplauze la final. Acest cântec, deși, teoretic, nu are vreo scuză din punct de vedere moral, devine un show.
Un personaj episodic, aproape secundar, pe care l-am urmărit mereu cu amuzament și plăcere, a fost Roza, interpretată convingător și hilar de Eugenia Stoian. Este o combinație perfectă între actor și dansator.
O satisfacție perpetuă când merg la Operetă mereu, indiferent ce vizionez, este corpul de balet. Aceste doamne și domni, sunt centrali în reușita spectacolului deoarece, la fel ca Romeo, sunt acolo zi de zi, la fel de disponibili, energici, gata să dea totul ca mai apoi să o ia de la capăt.
De altfel, în producția de la noi, dansul are un rol central. Prin acesta se realizează lupta dintre cele două familii. Dansatorii au grijă să nuanțeze excelent atât tensiunea sexuală dintre forțele opuse cât loialitatea pentru familia din care fac parte.
Asemeni refrenului primului cântec(Verona e a lor!), am spus că Verona e a lui Romeo și a Julietei, pentru totdeauna. Cei doi tineri prin dragostea lor, reușesc să modifice ireversebil destinul locuitorilor orașului natal dar și pe spectatorii care știu piesa originală. Dragostea, adică iubirea romantică ce reprezintă amorul, centrul cercului iubirii este singura forță capabilă să stăvilească ura și să trezească captivii din ghearele sale.
Acest muzical, în care accentul s-a pus pe actori și dansatori și nu neapărat pe decor sau costume, deși și acestea sunt excelente, nu fac decât să transforme o călătorie în Verona, într-o lecție din care publicul trebuie să învețe, indiferent de vârsta și rolul lor primar în momentul vizionării o grămadă de lucruri. Cel mai important că dragostea curată nu trebuie distrusă de frustrări sau neajunsuri. Pe restul, sper să le descoperiți la vizionare.
Nu trebuie uitat că este un spectacol matur, colorat, plin de glume și gesturi ce nu sunt recomandate copiilor care nu fac decât să mai aducă o notă de umor și seriozitate specifice tinereții și maturității specifice actorilor.