Profil de Profesionist Contemporan I: Dan Pughineanu

Într-un prim interviu din această nouă serie(cel mai probabil discontinuă), m-am bucurat să discut cu actorul Teatrului Excelsior, Dan Pughineanu.

Acum câteva luni mi-am dorit să realizez un interviu cu actorul Dan Pughineanu. A fost primul meu interviu în limba română. Din fericire, Dan a acceptat iar mai jos, este transcrierea discuției noastre.

Eu: Când a fost declicul care te-a îndreptat către comic? Deoarece tema comicului pare că te-a urmărit foarte mult timp și încă te urmărește.

Dan: Am avut o discuție acum câteva săptămâni cu cineva și vorbeam despre acest aspect. Se spune în teatru că bărbații știu să facă comedie, actorii, în timp ce actrițele nu prea știu. Este un șablon dintre cele care nu se susțin. M-a interesat foarte tare motivația, anume, că bărbații trebuie să se folosească de comic în timp ce cresc. Mi se pare foarte interesant cum bărbații trebuie să se folosească de toate artificiile astfel încât să reușească. Acum, gândindu-mă retrospectiv, la mine asta a fost. Ajungi într-un colectiv, de obicei de școală și mi-am dat seama destul de repede că dacă pot să reușesc prin ceva nu e neapărat prin intelect, nu e neapărat nici prin aspectul fizic, ci prin acest fel de a desena paralele comice situațiilor care se întâmplă. A început ca un instinct de conservare în această junglă care școala generală, în care toată lumea încerca să se descopere și să își cunoască atuurile și defectele. Instinctul de a supraviețui, deci, mi-a adus această apetență pentru comic.

Eu: Tot în tema comicului. Am văzut de-alungul timpului că îl pomenești recurent pe Jim Carrey. Când l-ai descoperit ai simțit că ai avut un declic în direcția comediei, dintre ceea ce oferea el și ceea ce îți doreai tu? A fost un model pentru tine?

Dan: Nu neapărat! Cred că atunci când l-am descoperit, fiind unul dintre cei puțini vizibili, în România, era mai cunoscut prin prisma filmelor lui, cum era Masca. El a fost și este un personaj care sfida toate regulile și toate normele la care fusesem expus până atunci. Chiar acum câțiva ani, am văzut un interviu cu el, în care povestea că locuit cu părinții lui prin tot felul de rulote când era mic. Și el schimba foarte des orașele și oamenii care îl înconjurau. Singura lui distracție era când rămânea singur, pe timpul zilei, în rulotă, să facă tot felul de fețe în oglinda pe care o avea și își crea personaje. De acolo, ulterior, au apărut personajele lui care sunt cunoscute. Similar, mi-am dat seama că asta făceam și eu, fără să știu că el o făcuse. Eu aveam o grămadă de oglinzi în camere și simțul meu al umorului poate nu era foarte complementar cu sociabilitate, așa că rămânem deseori în casă și făceam tot felul de fețe. De aici, cred, că am această mobilitate facială(își exersează mobilitatea facială în timpul interviului). Mereu când mă gândesc la el, îmi aduc, deci aminte, că la începuturi, făceam aceleași exerciții, desigur, fără ca eu să fi știut atunci, că și el le făcea.

Eu: Povesteai în podcast-urile de la Excelsior că atunci când ai ajungi la cursurile doamnei Hibovski de teatru deja trecusei de un eșec, la trupa din liceu, și abia în colectivul format de domnia sa te-ai simțit că ai găsit oameni cu care să ai valori comune. Erai de mic înclinat înspre partea dramatică? Aveai obiceiul de a nu fi un simplu spectator la un film și încercai să le diseci? Ți se părea, altfel spus, că oamenii de care erai înconjurat cândva, erau poate mai superficiali în ceea ce privește latura asta?

Dan: Nu, nu! La liceu am intrat la Maria Hibovski, și eram la o clasă de chimie-biologie. Toți au dat, mai târziu, la Medicină și Farmacie. Și eu, evident, nu. Mi-am dat seama că nu voi da la aceste facultăți cam din prima săptămână. Destul de repede. Profilul real m-a ajutat. Ce am simțit când am fost la cursurile de la Centrul Cultural de Arte din Piatra Neamț a fost același lucru, păstrând proporțiile, când am ajuns la Facultatea de Teatru. În sfârșit intram într-un grup de oameni care aveau aceleași interese și aceleași preocupări, aceleași hobby-uri. Părinții mei sunt destul de mari cinefili și țin minte că vorbeam despre filme destul de mult când eram mic, dar nu cu gândul că voi ajunge să fac actorie. Asta cred că m-a ajutat foarte mult, că am găsit un grup de oameni care gândeau ca mine și cărora le plăceau aceleași lucruri.

Eu: Tot în podcast ai spus că te-ai reorientat către uman. Ce nu am înțeles eu e dacă te-ai reorientat în ideea în care ai făcut transferul sau era ideea de reorientare a vocației?

Dan: Nu am făcut nici un transfer. Am terminat la Științele Naturii. A fost destul de greu, 4 ani, dar mi se pare benefic. Nu știu dacă pentru toți actorii e așa dar pentru mine a fost benefic să termin pe un profil real. Mi se pare că e o preconcepție, la fel ca cea cu femeile care nu știu să facă comedie. Oamenii care nu au făcut niciodată teatru, mi se pare că își imaginează că la teatru e o chestie volatilă, unde nu prea contează multe și totul e subiectiv. Într-adevăr, există și subiectivism dar din păcate sau din fericire, se bazează și pe niște reguli foarte clare și nu vorbesc de disciplină aici. E ca un sport, sunt anumite lucruri matematice. Am descoperit și descopăr că actoria se aseamănă mult mai mult cu matematica decât mi-am imaginat eu. Se mai spune că actoria e farmacie dar farmacie nu știu deci asta nu pot spune dar e matematică. Actoria e o știință exactă, simultan, fiind subiectivă, mai ales din perspectiva celui care privește, sau, mai bine spus, primește, nu neapărat din a celui care face.

Eu: Legat de Cluj, când ai intrat ai știut că vei fi la clasa domnului Baci sau ați aflat ulterior?

Dan: Eu am aflat la a doua probă de admitere. Am aflat că este un profesor foarte bun care ia clasă în anul acela. Se vorbea pe holuri. Nu știam aproape nimic de dumnealui atunci, de alți profesori, de facultăți. Eram pentru prima oară în Cluj. Țin minte că am fost la admitere, am intrat în sală și erau mai mulți profesori, printre care și domnul Baci și Ionuț Caras, actor la Teatrul Național din Cluj. Ionuț Caras vorbea cu mine și eu am crezut că el e Miclos Baci. Ulterior am aflat.

Eu: Acum, privind retrospectiv la perioada studenției, care crezi că a fost cel mai util lucru pe care domnul Baci și doamna Vințe au reușit să te învețe sau spre care te-au îndrumat?

Dan: Nu doar pentru mine, pentru toți cei care am terminat la Cluj, la domnul Baci, cred că ne-a modelat felul în care vedem meseria. Cred că este foarte important. Mai citesc acum și David Mennot, care a scris și despre teatru și teoria teatrală. El vorbește cum Facultatea de Teatru ar trebui să dureze undeva la șase luni și spune că mai multe decât dicție, să înveți să gândești un text dramatic și niște reguli generale, de genul, să nu te lipești de decor, nu prea poți să înveți un tânăr. Tânărul trebuie să lucreze cât mai mult și doar așa poate să învețe. E de ținut minte și asta. Dar ce ne-a insuflat Miclos Baci e această dragoste de meserie, la care eu nu eram expus până în momentul ăla. La Piatra Neamț fusesem la teatru dar nu foarte mult. În familie nu aveam oameni care erau pasionați foarte tare de teatru. Retrospectiv, cel mai important lucru pe care poate să ți-l dea un profesor de teatru, este să dai mai departe iubirea față de meserie. Ne-a marcat și pe mine și pe Alex și pe toți foștii mei colegi cu care mai vorbesc. Ne raportăm mereu la poveștile de acest tip și la respectul cu care meseria noastră trebuie privită. A fost o perioadă frumoasă și marcantă.

Eu: Spuneai că ai fost de foarte puține ori acasă în timpul facultății. Ține de ceea ce spuneai mai devreme, legat de șansa, de trenul pe care ți-era frică că îl pierzi sau simțeai că dacă te rupi la un moment dat rămâi în urmă?

Dan: Nu, în niciun caz. Era doar foarte mult de lucru. Se lucrau zece – douăsprezece ore pe zi, cu teoretice și tot ce se întâmpla. Nu era timp fizic. Mai vorbeam cu colegi pe care îi avusesem în liceu care mă chemau să merg cu ei înapoi în Piatra Neamț. Îi întrebam cum aveau timp, pentru că la noi nici nu se putea pune problema. Eu mergeam acasă de trei ori pe an și îmi dau seama că acest obicei s-a păstrat până în ziua de astăzi. Revin puțin la ceea ce vorbeam de admiteri. După ce am terminat liceu și am început să dau admiteri, vedeam de foarte multe ori, oameni care dădeau admitere la teatru, la actorie care erau cel mai cunoscut șablon de actor sau artist pe care l-ai putea gândi vreodată. Erau foarte artsy și aveau geci cu vopsea. Eu, în primul rând, nu aș fi dat cu vopsea și nu înțelegeam de unde au ei acces la această vopsea pentru că eu nu a trebuit să dau cu vopsea niciodată, nicăieri. Dacă aș fi dat cu vopsea pe o haină aș fi aruncat-o. Nu mi se părea o bravare ci un lucru de ascuns. În orice caz, aveau părul lung, eu întotdeauna, în tot liceul, am încercat să îmi las părul lung dar nu îmi stătea bine. Și ei fumau și vorbeau artistic, spre meritul lor, și despre spectacole de teatru și piese citite și cum gândeau ei un anumit personaj. Eu habar nu aveam pe atunci, nu citisem foarte mult teatru, exceptând piesele de care era nevoie la admitere. E un sentiment pe care îl țin minte foarte clar apropo de admiteri și oamenii care veneau la admiteri, acesta de inferioritate și un soi de om căruia i-a fost furat startul de acești oameni, mulți dintre ei provenind din familii de artiști. Bănuiesc că e ca la Medicină, cu cei care dau și au medici în familie. Mă uitam la ei convins că ei vor lua și eu va trebui să mă strecor pe lângă ei. Sigur, ei, majoritatea, chiar dacă au luat, s-au lăsat ulterior, pentru că atunci când dai cu capul de facultate și de meserie, îți dai seama că nu e deloc artsy, ci extrem de pragmatică și de bine pusă la punct, nefiind loc pentru fente.

Eu: După absolvire au venit în șir angajarea la Teatrul Anton Pann, Gala Hop și angajarea la Teatrul Excelsior. Cum a fost acea perioadă mai ales că totul pare să fi mers extrem de repede?

Dan: Am primit un telefon directorul de atunci de la Anton Pann, Adrian Roman, director de foarte mult timp acolo. Teatrul acesta era o foarte cunoscută pepinieră pentru tinerii actori care terminau fie la Cluj fie la UNATC. Adrian Roman era foarte cunoscut pentru că spre deosebire de alți directori de teatru, el chiar mergea la aceste festivaluri în care studenții își puneau foarte multe speranțe și de multe ori, nu se întâmplă ceea ce își doresc. Mă refer la festivalurile de sfârșit de ciclu, de trei ani. În Cluj era Gala Actoria, la UNATC e Gala Absolvenților. Adrian Roman mi-a propus o colaborare pentru că mă văzuse la Gala Actoria. Iar în primăvara acelui an nu am jucat nimic, pentru că nu începuseră repetițiile. Primul meu spectacol la Anton Pann a fost Un dușman al poporului de Ibsen, regizat de Adrian Roman. Apropo, că ai spus, că au mers lucrurile repede pentru mine, au mers extrem de repede. Au mers neobișnuit de repede. Am avut extrem de mare noroc. Cred că ăsta e și sfatul meu, că am mai fost întrebat, ce sfaturi am pentru studenții la actorie. Sfatul meu e să ai noroc! Ăsta e! Evident sunt lucruri pe care le poți controla și unele pe care nu, cum este norocul. Fă cumva să ai noroc pentru că e foarte bine! Spun asta prin prisma unui om care a avut super mare noroc la începutul carierei, vă pot spune că e foarte bine.

Eu: Ai survolat piața bucureșteană deși ai terminat la Cluj? Era un țel să ajungi aici?

Dan: Nu știu dacă un țel, nu cred că mă gândeam la asta în facultate. Mai mult, a fost prin prisma locurilor de muncă. În Cluj era doar Teatrul Național și era și Reactorul. Planul meu după licență era să dau la un master, și mă gândeam să dau la master la UNATC și să încerc să fiu pe aici.

Eu: Ca să leg puțin cu masterul, eu înțelesesem că în timpul pandemiei erai la master, nu imediat după ce ai absolvit.

Dan: Mi-am scris dizertația în pandemie. Eu am intrat la master în 2017 când am terminat licența. Chiar mai mult noroc decât credeai că am avut, am avut. Toate admiterile mi s-au arătat în față, pe toate le-am luat mai bine sau mai prost. Ăsta era planul. Să ajung în București pentru că sunt mai multe locuri de muncă. Practic, e mirajul Bucureștiului, pentru orice student sau actor tânăr din provincie. Și mai era și această idee în spatele minții, să încerc să fac puțin stand-up. Iar pe atunci, stand-up-ul era doar în București. Scena emergentă în alte orașe nu exista pe atunci. Acum, din fericire, se face peste tot. Mă gândeam că dacă nimic, dar nimic nu merge, și dacă nimic, nimic nu va merge câțiva ani bănuiesc că e mai bine să fiu în București, să mă pot apuca și eu de o facultate cum trebuie aici.

Eu: Legat de stand-up, până la acele open mic-uri de la Cluburile de Stand-up, în facultate sau înainte sau de când ai venit în București, ai mai avut vreo experiență în zona asta?

Dan: Nu cred. Întotdeauna mi-a plăcut, am urmărit fenomenul ăsta, chiar dinaintea facultății și până în prezent. Aveam, cred, niște exerciții la școală care erau legate de scrierea creativă și aveam foarte mulți colegi care aveau condei pentru partea asta și scriau poezii. Eu n-am scris niciodată o poezie, Dumnezeule, apropo de băieții cu părul lung și gecile vopsite, cu rimă albă. E o chestie, care până la momentul ăsta, mă complexează groaznic că nu am această gândire poetică sau artistică în alte sfere. Pe atunci, eu mai scriam glume. Scrierea mea creativă era un soi de stand-up, un soi de monolog dramatic, ca să îi spunem mai exact. Mi-a plăcut foarte mult dintotdeauna și mi-am dorit să fac asta. Cam ăsta era planul B. Mi-am zis că dacă nimic nu merge, în timp ce nimic nu merge, să mă axez pe stand-up.

Eu: Acum având o experiență mai mare în actorie, mai simți, dacă ai simțit vreodată, că prin stand-up, tu, Dan Pughineanu, ai putea avea o conexiune mai directă, mai bună cu publicul decât atunci când ești pe scenă, într-un rol?

Dan: Ăsta este un subiect care mă interesează teribil, despre care am tot vorbit în ultimul timp. E vorba de apartenența operei, practic, pentru un artist. La ce mă refer, este, într-adevăr, e că, uneori mi-a lipsit această senzație de responsabilitate a operei mele. De foarte multe ori, în abstract să vorbim, ca actor într-un spectacol bun, poți fi bun și să joci foarte bine dar ajungi să joci și în spectacole proaste. La fel cum sunt actori priviți ca slabi, în aceleași situații. Ei, cum e asta? Al cui e spectacolul? A cui e opera? Dacă un spectacol e bun, e datorită cui? Și dacă un spectacol iese prost, e din cauza cui? E o chestie care mă pasionează încă de când am început să merg la open mic-uri. Mă intriga foarte mult să fie un moment de cinci minute care era scris, interpretat, gândit, care avea de multe ori și o coloană sonoră, totul era 100% al meu. Momentul dacă era prost, pentru că la stand-up feedback-ul este instant, era din cauza mea iar dacă era bun era datorită mie. Nu exista nici o altă posibilitate. Nu era pentru că am plătit publicul sau pentru că publicul era elitist și crede că a înțeles ceva care de fapt nu era acolo. Dacă ieșea prost era pentru că eu am eșuat. E un lucru care îmi lipsește și îmi lipsea și atunci, responsabilitatea totală asupra unui act artistic și tot controlul. Asta s-ar putea să fie și o problemă, mai ales dacă o întrebi pe Ana, că sunt destul de individualist. Nu e pentru că nu am încredere în alții că pot face mai bine, dimpotrivă, dar e vorba de o lipsă de control pe care vreau să o previn.

Eu: Și nu ai mai avut vreo experiență, de când am vorbit despre asta, acum un an, când spuneai că nu mai avuseseși de ceva timp.

Dan: S-a făcut cam un an jumătate și chiar aș mai vrea. De foarte multe ori îmi spun asta. Aș vrea foarte tare să mai merg să mai încerc. Dacă pentru nimic altceva, măcar pentru exercițiul ăsta de a scrie și de a fi pe o scenă, în fața unor oameni, cărora să le prezint ceva la care am lucrat. E un exercițiu foarte bun pentru orice actor și pentru oricine. Acum vor să pună, e o inițiativă, stand-up în școli, în Anglia sau America, nu mai țin minte exact. Jimmy Carr e cel care poartă stindardul chestiei ăsteia. Până la urmă pui niște tineri să spună ceea ce cred și să fie amuzanți.

Eu: Tot, acum un an, ai spus ceea ce ai reluat într-un interviu la Zile și Nopți, că te-ar atrage, pe lângă meseria ta, scrierea dramatică. Ai reușit să faci pași în această direcție?

Dan: Nu! Sunt un dramaturg fără operă, din păcate și fără nici o idee. Apetența mea pentru scrierea dramatică e datorată, de fapt, realizării pe care o am perpetuu în meseria mea că textul dramatic este extrem de important într-un spectacol de teatru. Sunt texte pe care le-am citit, uite, Orașul Nostru, este unul dintre ele, în care și joc, și mă gândesc cât de mult mi-ar plăcea să pot scrie așa. Pasiunea mea pentru dramaturgie se oprește la mi-ar plăcea să fi putut să scriu așa. Poate pentru viitor. Am un coleg de la facultate, Cosmin Stănilă, care este actor la Naționala din Cluj și care este un dramaturg emergent și care este foarte mișto, care cred că a fost și nominalizat pentru o piesă originală la UNITER, și pe care sunt foarte invidios pentru că are acest talent. Știu că din facultate era axat pe asta, nu neapărat că scria dar știu că citea toate piesele pe care eram nevoiți să le citim. La el se vede asta și abia aștept să văd încotro va merge.

Eu: Apropo de colegi, foști colegi de facultate și prieteni, mergi să îi vezi în pauze în spectacolele lor? Ești conectat la piața teatrală?

Dan: Absolut! Mi se pare o chestiune de igienă a muncii. Nu știu cât de mult pot să spun, dar plafonarea este un pericol foarte mare în meseria asta, îmi dau seama. Ea e prevenită tocmai prin a fi la curent cu ce se întâmplă în mediul teatral, nu neapărat doar bucureștean. Aș vrea să merg în mai multe orașe la teatru. Chiar am fost primăvara trecuta în Sfântul Gheorghe special pentru un spectacol. Merg destul de des. Aș vrea, uite în Constanța să ajung, dar nu am apucat niciodată, pentru că scot niște spectacole extraordinare acolo. Sunt regizori foarte importanți care montează acolo și am prieteni acolo la spectacolele cărora aș vrea să ajung. În orice caz, pe plaja teatrală din București, încerc să fiu cât de cât la curent și să văd cât mai multe spectacole.

Eu: Din ce ai reușit să vezi, ai găsit vreun proiect recent, pe care să ți-l fi dorit? Din care ai fi dorit să faci parte?

Dan: Da! Pot să spun că un proiect din care mi-aș fi dorit să fi făcut parte, într-un fel sau altul, este unul văzut la Comedie, în regia lui Matei Lucaci-Grunberg, cu care am și lucrat, Hello Ceaușescu se numește. Foarte miști spectacolul! Spectacolele frumoase există, se fac mereu, dar ce m-ar fi interesat în mod deosebit la proiectul ăsta este că textul a fost scris de la zero, de Matei și de Eduard Buhac, care și joacă. Mi-ai fi plăcut să asist la scrierea textului, la schimbări, pentru că totul se întâmpla de la o zi la alta, în funcție de, de exemplu spațiu, Sala Studio de la Comedie. Mă atrage mult să văd cum lucrezi la spectacol unde textul nu e neapărat fix și al cărui dramaturg este acolo și poate face schimbări în orice moment. Mă interesează partea asta de dialog între actor și dramaturg.

Eu: Dar ai totuși un personaj pentru care ai scris și tu. Marlene, din Opera de Trei Parale. E un personaj original, care da, are și replici ale unor personaje minore, dar marea majoritate a ceea ce face și spune nu puteau apărea pentru că Brecht nu a gândit un amfitrion. Acest personaj e creația ta și a domnului Mazilu.

Dan: Ideea a fost a lui Răzvan, clar. El a spus. Textul, în mare parte, e scris de mine dar nu pot spune că e text dramatic cu un arc al personajului. Sunt doar niște glumițe care merg sau nu, care au fost tăiate și rafinate. Dacă glumele din spectacol sunt bune, trebuie să le vezi pe alea proaste, pe care Răzvan le-a tăiat. Dar a fost un experiment mișto care a necesitat și o gândire de scriere a textului. Dar meritul este 100% al lui Răzvan, care mi-a dat și o carte despre Marlene Dietrich pe care nici până azi nu i-am înapoiat-o.

Eu: O chestie pe care am observat-o recurent la tine, apropo de meseria de actor, și as vrea sa clarific asta. Eu când vin prima dată să văd un spectacol, nu doar la voi, la Excelsior, că am și persoane individuale a căror evoluție o urmăresc indiferent de locație sau proiect, cum ești tu, cum este Maria Alexievici, Lucian Ionescu, Ana Bianca Popescu, Oana Pușcatu, Tudor Cucu Dumitrescu, și așa mai departe. Dar s-a întâmplat, la tine de exemplu, cu excepția rolului Marlene, fizic să fi destul de recognoscibil pe scenă. Crezi că recognoscibilitatea asta față de alți colegi care beneficiază de un machiaj sau diverse elemente protestice, a contribuit la modul tău de a juca? Personal, eu percep că atunci când începe o piesă, tu, în interior ai un întrerupător de care tu întorci și devii personajul. Noi fizic îl vedem pe Dan Pughineanu dar dacă te uiți la ochi, simți energia din jurul tău, asculți tonul vocii, este personajul. Simți că acest lucru a contribuit și îți permite să fii mai liber în joc? Sau machiajul accentuat, cum este cazul lui Marlene, te ajută mai mult?

Dan: Da, deci acum m-ai distrus! Mi-ai distrus toată iluzia pe care eu mi-o prefabricasem despre mine! Eu chiar fac aproape un scop din a gândi fiecare personaj, de a mă schimba puțin fizionomic. Încerc la fiecare proiect să fac mici ajustări. Asta e o chestie de la Cluj, de a încerca să nu fii tot timpul la fel, e un lucru pe care mi-l spunea Baci. Te ajută acest lucru la muncă, e plăcut! Revenind puțin la Răzvan și la Marlene, cred că la el e o regulă ca fiecare actor care are șansa să lucreze de mai multe ori cu el, să fie foarte diferit, în fiecare proiect. La el m-a ajutat foarte tare să știu din prima ce își dorea și cum urma să arăt pentru că am putut să îmi imaginez întâi și apoi să joc într-un anumit fel.

Eu: Dar tu cum percepi asta? Eu văd un alt personaj pe care îl percep prin acțiuni și tonul vocii. Mă refer, că una este William din Punk Rock la început, unde simți că ceva nu este în regulă dar nu poți spune exact ce, față de, să spunem Todd Duncan din Pterodactilii unde se simte imediat dominanța și pericolul.

Dan: Ceea ce face un joc interesant, sunt fix regulile. E ceva la care nu te-ai aștepta. Lumea când aude, de multe ori de reguli, nu e foarte fericită dar jocul este făcut fix de ele. Dacă nu ai avea nici o regulă ar fi anarhie. Practic, ar fi Monopoly, care se joacă cu zaruri, dar am renunța la regula asta pentru că regulile ne inhibă creativitatea. Știi, orice ar zice băieții cu gecile Denim murdare cu vopsea roz și galbena. Unde au vopsit cu vopsea galbenă? Asta mă întreb! Ce a putut să vopsească un băiat de nouăsprezece ani cu vopseaua aia? Ce viață duceți? Regulile fac jocul amuzant și interesant. La fel, la fiecare personaj, aștept de la regizor de multe ori și de la textele bune, regulile foarte clare, granițe peste care personajul nu poate trece. Atunci e foarte ușor de jucat. Cu cât e mai clar și bine delimitat totul e mai ușor de jucat.

Eu: Legat și de textele diferite, apropo de percepția ta asupra jocului. De exemplu cele de teatru clasic, cum este prima scenă din spectacolul D’ale carnavalului, care este Caragiale, față de un text modern, cum este Foxfinder. Pentru tine ca actor sunt aceleași repere față de personajele și textele clasice față de cele moderne?

Dan: Aici, vezi, este o responsabilitate care îi revine regizorului, apropo de responsabilitatea operei, de a te băga ca actor în acest context. La Caragiale, trebuie să înțelegi mai bine convenția. La un text clasic, convenția este destul de cunoscută în care trebuie să lucrezi. Regizorul e central în abordarea oricărui text.

Eu: Din perspectiva personajelor jucate, în ultimii doi ani, ai avut un număr foarte mare de personaje diferite, de la Marlene la William din Punk Rock, la Todd din Pterodactilii, la William în Foxfinder, la personajele din D’ale Carnavalului. Dar, ai spus la un moment dat, că te vedeai ca fiind type cast foarte mult pe profilul de Don Juan. Mai simți asta?

Dan: Nu! Doamne Ferește!

Eu: Au fost cuvintele tale

Dan: Cred că cineva mi le-a băgat în gură!

Eu: Este pe video, era parte din seria de podcast-uri ale Excelsiorului din timpul pandemiei.

Dan: Deci este incredibil ce poate face deep fake-ul acum...ce face AI-ul. Este supărător! La ce mă refeream, e un lucru pe care îl simt și acum, type cast-ul de inamorati, de tânărul îndrăgostit, care provine din Comedia della arte, un tip clar în teatru, visător. Sunt foarte multe roluri. Nu e un rol foarte plăcut!

Eu: Și încă mai simți asta având în vedere rolurile de povestitor cum sunt Marlene și Regizorul Tehnic, cei doi William, atât de diferiți, ca să luăm câteva exemple?

Dan: Am avut, din nou, o baftă enormă de alegerea repertoriului. Când mă refer la type cast, mă refer la cum arăt practic. Cam la asta se și referă. Sau dacă ne gândim la filme și seriale, ar fi tocilarul. Ziceam asta cu părere de rău, pentru că astfel de roluri nu sunt ofertante, în general. Joci o chestie liniară, nu are schimbări. Pentru un actor ce este interesant este ca personajul să fie cărnos, să aibă multe schimbări și transformări. Dar, din fericire, în ultimii ani repertoriul nu a avut astfel de personaje.

Eu: Singurul tău personaj, la ora actuală, care ar putea fi oarecum în zona aia, este Beineke, din Familia Addams.

Dan: Exact! Ăla este fix un personaj de tip inamorati. Dar datorită scriituri și regiei lui Răzvan este foarte plăcut de jucat.

Eu: Revenind înspre teatru, din public se observa ceea ce se vede și de pe scenă în ceea ce privește gradul de ocupare al sălii. Noi asistăm la un fenomen interesant și eram curios, cum percepi tu această umplere a sălilor constantă și dacă o vezi ca fiind din aceleași motiv înainte de pandemie și acum, după?

Dan: În general, și înainte de pandemie, era această nevoie de povești. Era nevoia de a te deconecta puțin de la cotidian. Este o temă recurentă în toate epocile. Asta cred că aduce cel mai mult omul la teatru. Cât privește momentul de după pandemie, aș spune că acea explozie de public ținea și de o nevoie de experiențe în comun chiar dacă nu erau articulate. Simțeam și eu asta, această nevoie de a mă strânge la un loc cu mai mulți oameni și să experimentăm ceva simultan. Nu cred că, la teatru, se vine foarte mult pentru actori, pentru regizori sau pentru nume, ci este nevoia de a vedea niște oameni jucând o altă realitate. Nu e nevoie să folosim termeni pompoși precum evadare sau imersiune, care știm în apanajul cui sunt, da? Băiatului ăluia cu părul lung și geaca aia Denim cu vopsea galbenă.

Eu: Aș vrea să atingem acum, pe scurt, care este relația ta cu muzica. A început devreme sau a venit un moment când ai simțit că te poți exprima cel mai bine cântând la ukulele, de exemplu?

Dan: Nu, din păcate, este o relație la distanță în cel mai bun caz. A început în gimnaziu pentru că ai mei...voiau să mă facă de râs practic, asta era motivația și au zis să încep să cânt la un instrument. Și am luat o chitară pe care încă o mai am acasă, adună praful, e foarte bun, și am luat niște ore de chitară. Dar fiind o persoană extrem de leneșă, mi-am dat seama că mi-ar fi foarte greu la prestidigitație, pentru că îmi transpiră mâinile foarte tare, am hiperhidroză. Ei și mă gândeam că nu ar fi de bine dacă fac chitară. Să nu mai vorbim de acele fete, la care se zvonește că poți avea acces, dacă cânți la chitară...N-a apărut una! Se vorbește de ele ca de cele șaptezeci și două de fecioare care le sunt promise tenorilor. Nu am avut acces deloc la ele! După ce am renunțat la chitară am ajuns la un instrument ceva mai aproape de sufletul meu și de ceea ce sunt eu de fapt, muzicuța. Aveam o muzicuță la chei, pe care o mai am și acum, cred. Știi? Haha, Dan! Apoi am luat un ukulele și am încercat să cânt și la el dar nu sunt, din păcate, nu fac performanță. Mi-aș dori să fiu mai bun și, apropo de colegi, Radu Dogaru, un fost coleg de facultate, actor la Naționala din Cluj, el compune muzică iar Cosmin Stănilă, un alt fost coleg, compune versurile. Din nimic, ei fac ceva. Și mi se pare extraordinar. Mi-aș fi dorit să am acest talent, dar din păcate, nu cred că îl am. Eu va trebui să fac glume!

Eu: Nu am atacat lectura și chiar ai menționat cărți și știu că mereu ai spus că ești un cititor dedicat. Aș fi curios în zona lecturii unde te plasezi? Citești dramaturgie mai mult sau legat de viziunea teatrală, filozofie de teatru, poate alte teme?

Dan: Mi-ar plăcea să citesc mai mult, nu pot spune că sunt un cititor dedicat. Și citesc de toate: beletristică în ultimul timp, am citit recent și teorie teatrală, ți-am zis de David Mamet, eseuri de David Sedaris și un soi de auto-biografie a lui James Acaster, care e un comediant britanic.

Eu: La cum evoluează lumea culturală mai ai înclinația spre a pleca? Sau ai rămas încă indecis mai ales când vine vorba de bariera de limba?

Dan: Nu am luat niciodată în serios, în calcul, varianta cu plecatul din țară, în principal din cauza barierei limbii.

Eu: Simți că publicul publicul e mai implicat sau mai ușor de atras când intervine muzica? Cât despre actori, la noi, datorită concurenței mari și a proiectelor încă reduse crezi ca e un atu să ai talent vocal și sau să poți cânta la un instrument ,sau, dimpotrivă, te poate încurca? Joci in Punk Rock și în Foxfinder (unde e tema recurentă care e cântată de vulpi) care pot fi încadrate la teatru cu muzica și pentru Punk Rock ai cântat atât la instrumente cât și vocal(cel mai mult). Te simți mai confortabil în această zonă de mijloc și simți că îți poate oferi libertatea de a-ți arăta spectrul de talent mai mult ca teatrul clasic fără a intra în cheia specifică muzicalului?

Dan: Nu mă simt mai confortabil, nu. Nu mă consider un actor de musical, dar cred ca muzicalul este o școală necesară oricărui actor, pentru că te învață precizia și controlarea mijloacelor de care dispui mult mai bine decât teatrul clasic. E un atu să fi jucat în muzical pentru că asta presupune că ai dobândit un anume soi de rigoare, care eu cred că ajută mult. La fel cred și despre Commedia dell’arte, probabil de asta se și fac în facultate. Cât despre talent la cântat, cred că orice fel de talent pe care îl ai te ajută. Îmi aduc aminte un interviu cu Conan O’Brian care spunea că în cei 30 de ani cât a fost prezentator al unor late night show-uri în America, a ajuns să se folosească de tot ce a știut să facă: făcuse echitație când era mic, a ajuns să călărească un cal live in prime-time, știa să cânte la chitară, s-a folosit de asta într-o grămadă de sketch-uri, știa să fluiere, să se uite cruciș, să cânte la muzicuță, să stea în mâini, le-a făcut pe toate cel puțin o dată. Cam așa cred că e și la teatru, mai devreme sau mai târziu ajungi să te folosești de toate cunoștințele tale.

Eu: Te încarcă piesele și interacțiunea cu publicul? Sau imediat te poți repune într-o stare de echilibru ieșind rapid din rol sau interacțiune?

Dan: Eu sunt o persoană pragmatică, deci bineînțeles că o să spun că spectacolele nu mă afectează într-o așa măsură încât să nu pot reveni la normal după ce se termină. Sigur, sunt acele nopți de după unele spectacole în care nu poți dormi, dar prefer să cred ca nu e din cauza vreunui lucru mistic, ci al adrenalinei. Aleg să privesc meseria destul de practic pentru că asta îmi dă impresia că depinde de mine și de colegi. Dacă există ceva ezoteric, ascuns, ceva care ține de energii, pete de vopsea sau lucruri de genul ăsta, bănuiesc că va exista și fără implicarea mea, deci mă ocup de ce pot să controlez.

Eu: Când joci pe scenă, în timpul pieselor, îți vezi colegii cu care joci sau vezi personajele? Iar tu când joci, apropo de switch-ul tău de care am vorbit, te simți în personaj sau Dan care joacă un rol?

Dan: Nu, îi văd pe colegii mei în care am încredere și cu care am repetat deja acea secvență de o grămadă de ori. Și odată ce avem cu toții încredere unii în alții, putem construi povestea pe care ne-o propunem.

Eu: Cum vezi actoria în ziua de azi? Am atins tangential în discuție înă nu am insistat eu cât mi-aș fi dorit. Ai spus de tipii și tipele cu geci vopsite, crezi că publicul si aspiranții au început să realizeze că această meserie presupune enorm de multă muncă, dincolo de talent? Și crezi, că e văzută încă ca ceva poate superficial?

Dan: Nu e nimic în neregulă cu tipii și tipii care aveau geci de blugi murdărite cu vopsea, atenție! Mulți au terminat facultatea și sunt actori pe care îi admir. Ce voiam să spun e că faptul că umbli cu o geacă murdară nu e o condiție suficientă pentru a avea un viitor în teatru, așa cum credeam eu la început. Cred că opinia oamenilor vizavi de meseria noastră s-a schimbat puțin de când eram eu în liceu. Nu mai e vazutā ca o ocupație exotică care necesită o minimă implicare și care e făcută de cei care au picat la prima opțiune de facultate; acum simt că ni se recunoaște munca, însă rămâne acest caracter de impredictibilitate pe care intr-adevăr îl are actoria și care cred că îi sperie pe mulți. Oricum, nu cred că a dat nimeni la teatru datorită percepției pe care o are lumea despre actori.

Eu: Nu te-am întrebat de viitor. Ce proiecte mai ai pe termen scurt și mediu, dacă poți dezvălui?

Dan: Sincer, nu prea știu ce urmează. Avem această nouă premieră de care încă ne bucurăm la Excelsior, 7 minute după miezul nopții, în regia lui Bobi Pricop, dar, în rest, nu știu ce o să urmeze.

Mulțumesc Dan Pughineanu!