Illuminarium Renessaince: Pasărea Phoenix se înalță din cenușă prin vocea celei cu Dumnezeu în glas

Despre concertul Illuminarium Renessaince al Irinei Baianț de la Sala Palatului din Decembrie 2024. Un concert plin de sentimente, stări, transformări și renaștere.

Illuminarium este copilul artistic al Irinei Baianțt, care de la un an la altul crește, se dezvoltă și se transformă. În ediția din acest an, artista și-a propus ca oamenii care vin la spectacol să își dea voie să renască. Astfel, față de anul trecut, spectacolul nu doar că a avut o dimensiune purificatoare ci și una de renaștere, a fost o continuare de drum.

Atât Irina Baianț ca individ și artist a trecut prin provocări și probleme de la ultima ediție dar și fiecare dintre noi. Spectacolul a avut loc pe 9 decembrie, după trei săptămâni extrem de tensionate în societatea românească. Cu toții aveam nevoie de un „Stop!” și de un „De la capăt!”. Am primit fix acest lucru, din fericire!

Eu am ales, deloc întâmplător să lansez acest articol, pe 1 ianuarie. Este la începutul unui nou an, deci al unui nou început. De fapt, fiecare clipă, dacă știm să alegem, este un nou început și simultan o continuare. Eu am speranța că fiecare dintre cei care citesc, începând cu mine însumi care scriu, că lecția acestui spectacol va rămâne cu noi în fiecare clipă a acestui an. Este ruga mea către mine și către voi toți!

Nu cred că mai încape discuție că Irina Baianț este un artist deosebit. Ea anul acesta și-a asumat rolul unui ghid și al unui tămăduitor. Nu cred că anticipa ce urma să aibă loc în societate când a gândit spectacolul dar cu atât mai bine s-a potrivit tema și conținutul. Nimic nu este întâmplător!

De la începutul spectacolului doamna Baianț ne-a anunțat planul. Spectacolul avea să fie compus din mai multe etape și acestea nu puteau să fie arse ca procesul să aibă efect. Eu voi prezenta câteva dintre aceste etape, în continuare.

Spectacolul avea să fie un drum și debutul său prin melodia din Frozen 2, „Into the unkown” ne-a subliniat în mod evident călătoria care urma să se petreacă. E vorba de o călătorie nu atât exterioară ci interioară, în noi înșine. Un drum în necunoscutul profunzimii noastre, o călătorie prin fiecare cotlon evident sau ignorat al sufletului nostru menit să ne reîntregească.

A urmat strângerea la un loc a melancoliei și concentrarea remușcărilor la un loc în acest Decembrie trecut. A fost un moment în care eram deja în călătoria renașterii noastre, în care ne colectam regretele și momentele pe care am fi dorit să le schimbăm, fără a înțelege poate că ele erau esențiale ca noi să devenim cine suntem. Forma pe care momentul a luat-o a fost „Once upon a December” din muzical-ul Anastasia.

Ca să ne putem curăța de toată negativitatea, mai întâi trebuie să coborâm pe scara care ne duce în cel mai jos punct pe care l-am simțit anul acesta și nu numai, în tenebrele propriului suflet. Acolo unde tot urâtul, răul și frustrarea se acumulează. Să ajungem la partea aceea din noi pe care dorim să o suprimăm, să o ținem ascunsă.

Irina Baianț a încercat să ne facă să privim abisul în față. Ne-a făcut să anticipăm forma pe care acest abis o va lua cu câteva momente înainte prin utilizarea unui fragment dintr-un muzical care nu are nevoie de nici o prezentare. Prin intermediul lui Adrian Nour, ne-am privit toți Fantoma de la Operă în față ca să o putem opri din a-și lua avântul care i-ar fi permis să preia controlul asupra noastră în totalitate. Dansatorii în veșminte călugărești cu lumânări în mâini au simbolizat dimensiunea purificatoare a acestei experiențe care a fost amplificată de vocea plină de claritate și credință a Irinei Baianț.

Față de anul trecut, debutul momentului nu a mai fost plin de aplauze și bucurie, semn că scopul Irinei Baianț fusese atins. Finalul, în schimb, a fost de două ori mai apreciat, indiciu că experiența fusese trecută cu brio de fiecare dintre noi.

A urmat începutul renașterii prin lăsarea în urmă a ultimelor rămășite ale suferinței și durerii. Acest moment a fost o reconcentrare a acestor rămășițe în iubire dar mai ales în înțelegere. În formă muzicală s-a numit „Gelem, gelem”, căci cine să înțeleagă mai bine nevoie de restructurare și acceptare decât rromii, acest popor de origine nomadă care ne fascinează încontinuu. Aici Irina Baianț a avut ajutorul unui extraordinar acordeonist și a lui Radu Almășan, vocalistul trupei Bosquito.

Am continuat drumul nostru printr-o fuziune de energie pe ritmuri de flamenco, pentru a ne aminti că în sângele nostru arde focul latin care ne poate da energia de a merge mai departe. Momentul a fost unul de putere și pasiune pe ritmurile coloanei sonore a filmului Zorro, ghidați de extraordinarul Lucaz Molinaz Perez.

Simbolic apoi, Irina Baianț a revenit într-o superbă rochie neagră cu mâneci albe lungi, semn că ea și noi, ne arătăm lumii atât cu luminile și umbrele noastre. În fața noastră s-a produs unul dintre cele mai emoționante momente ale serii, un tribut adus Mălinei Olinescu, o regretată prietenă dragă a domnului Xenti Runceanu.

A urmat o piesă pe care Irina Baianț a interpretat-o alături de Emric Imre, „Nebun de alb”. Momentul a fost de o sensibilitate aparte, mai bine spus de resimțire a sensibilității care este în noi. A fost ca îmbrățișare emoționată pe care fiecare din noi și-a putut-o da în acest parcurs de până atunci.

Seara nu avea cum să se încheie fără un îndemn de poveste care ne spune că am depășit totul și suntem deja în pragul renașterii. Un moment plin de lumină, foc și regenerare. Cu toții, alături de Irina Baianț, ne-am ridicat precum legendara Pasăre Phoenix din propriile noastre cenuși.

Irina Baianț cu forța sa deosebită, plină de finețe și bunătate și cu vocea sa încărcată de credință, a luat cele peste 4000 de suflete, le-a mângâiat și le-a lăsat să se descarce. Însă ea a avut câțiva parteneri de nădejde care i-au fost alături ṣi pe care i-ați putut auzi ṣi vedea în momentele de mai sus. E vorba de Orchestra Simfonică Bucureṣti, “armata de îngeri”cum îi numeṣte soprana care au asigurat cadrul muzical al concertului ṣi ale căror ritmuri dirijate excelent de domnul Andrei Tudor ne-au purtat în acest drum. Imaginea nu este completă fără domnul Xenti Runceanu la pian.

Astfel, alături de ei ṣi prin ei am simțit, cu toții, cum respirăm din nou, cum drumul pare mai clar și cum știm ce avem de făcut de acum înainte după ce călătoria de la Sala Palatului a luat sfârșit. Căci și această călătorie la care am luat parte, a fost și va rămâne o etapă în drumul vieții noastre care nu se încheie, de fapt, niciodată.