Hedwig: Între iubire și identitate
Gânduri despre muzicalul „Hedwig and the Angry Inch” al Teatrului Stela Popescu, regizat de domnul Răzvan Mazilu găzduit de Teatrul Metropolis. Un muzical concert de rock ce explorează teme complexe.
Pentru a putea înțelege mai bine geneza, dar nu a dragostei(încă), ci a lui Hedwig și a muzicii sale trebuie să facem o săritură în timp, în anii 70, în Marea Britanie. Acolo se năștea o nouă mișcare și un nou subgen muzical. Vorbim de rock-ul glam.
Această mișcare vizuală dar și muzicală a luat naștere ca un răspuns la rock-ul anilor 60. Era, dacă vreți, o rebeliune împotriva rebeliunii. Inițial era axată, ca și rock-ul clasic, dacă îi putem spune așa, spre tineri. Însă, plaja reală care a îmbrățișat și răspuns acestei noi forme de artă a fost periferia societății și cei de la marginile culturii rock care nu își găsiseră vocile care să îi reprezinte.
Sursele de inspirație ale acestei mișcări au fost dintre cele mai diverse. Avem eleganța hollywoodiană a anilor 30 ṣi sex-appeal-ul anilor 50. Dacă vorbim de literatură trebuie să menționăm curentul simbolist și tot ceea ce a mai însemnat literatura victoriană. Science fiction-ul a fost o altă sursă importantă de inspirație care a conferit acel aspect futurist. Dacă coborâm și mai în adâncurile sale, putem discuta despre inspirația extrasă din mitologie, misticism și ocultism.
Caracteristica muzicală distinctă a acestui tip de rock era, de obicei, un sunet de chitară care poate fi descris ca fiind dur. Acest sunet era modelat după stilurile muzicii pop și hard-rock-ului.
În ceea ce privește caracteristicile vizuale ale reprezentanților genului, voi menționa cu precădere câteva, pe care, dacă privim cu atenție, le regăsim în înfățișarea lui Hedwig și a membrilor trupei: cizmele cu platformă, jachete și pantaloni din piele, țesături lucioase în culori strălucitoare, haine largi cu un aspect fluid, părul era lung și nu prea atingea fața, o coafură des întâlnită era cea de tip mullet, mult sclipici. Bărbații obișnuiau să se machieze destul de intens ceea ce, cumulat cu hainele care uneori erau feminine, le conferea un aspect androgin. Automat, putem vorbi despre o ambiguitate sexuală.
Caracteristica interpretativă a artiștilor epocii era adoptarea unei personalități teatrale. Prin acestea ei trăiau, compuneau și cântau.
Încheiem scurtul periplu cu producțiile muzicale. Ele erau strălucitoare și caracterizate, cel mai des, de un nivel de futurism.
Acea lume a avut ceva reprezentanți uriași, poate cel mai cunoscut, pentru noi, este David Bowie, în perioada sa de „Ziggy Stardust”.
Aceasta este o parte din lumea copilăriei lui John Cameron Mitchell. Sunetele epocii l-au influențat pe artist și acest lucru se simte în muzical. El s-a născut în 1963 ca fiu al unui ofițer de armată american. El crește între Germania, jumătate din țara pe care azi o știm și Marea Britanie. Creșterea într-un mediu strict alături de părinții săi l-a făcut să se confrunte cu realitatea orientării sale sexuale în contextul acelor ani.
Facem un arc peste timp și ajungem la New York. Mitchell îl cunoaște pe muzicianul Stephen Trask, în timp ce el cânta în baruri. Cei doi formează o prietenie profundă și încep să dezvolte proiectul care avea să devină muzicalul despre care eu astăzi scriu.
Ei încep prin experimentarea diverselor cântece sau povești prin cluburile mici unde concertau. Ceea ce funcționa păstrau, ce nu transformau sau tăiau. Au dorit să păstreze toată energia anarhică din timpul tinereții lor până ce proiectul putea fi pus pe scenă. Pentru cine a văzut muzicalul, filmul sau a ascultat cântecele, poate confirma, că le-a ieșit.
În cele din urmă, în 1998, la Jane Street Theatre, din New York, se lansează muzicalul concert „Hedwig and the Angry Inch”. Libretul era semnat de John Cameron Mitchell iar muzica și versurile de Stepehn Trask. Mitchell a fost originalul Hedwig.
Ulterior, la aproape două decenii de la debut, Hedwig și-a avut premiera pe Broadway. Aici Neil Patrick Harris a jucat Hedwig și Lena Hall a jucat Ytzhak. Muzicalul s-a bucurat de succes și recunoaștere în acea perioadă.
Libretul este unul care amestecă extrem de bine umorul cu drama și tragismul. Muzica vine perfect în completarea acestuia. Este plină de referințe la personalități care i-au inspirat pe cei doi și de referințe istorice, mitologice și Biblice. Umorul este folosit, cel puțin în prima parte a spectacolului, pentru a ușura textul dar mai ales subtextul tragic al libretului și numerelor muzicale.
Muzicalul concert „Hedwig and the Angry Inch” a avut premiera la noi la finalul primăverii lui 2023. Pentru mine, de atunci a devenit un fel de ritual, aș putea spune, ca la începutul stagiunii, toamna, să merg prima dată la acest spectacol.
Spectacolul aparține Teatrului Stela Popescu și se joacă în sala Olga Tudorache a Teatrului Metropolis. Voi spune, de la început, că sala este o bucurie iar fotoliile acelea superbe asigură confortul și relaxarea care permit spectatorului să ia parte la poveste.
La noi, regia, costumele și coregrafia sunt semnate de domnul Răzvan Mazilu. Decorul, este al doamnei Adriana Grand. Nu pot să separ contribuția domnului Mazilu și a doamnei Grand de spectacol și de personaje, așa că sper ca prin ceea ce voi scrie în rândurile următoare să reușesc să evidențiez cât mai bine acest lucru.
Versurile sunt traduse de Alex Ștefănescu iar libretul este tradus de Carmen Stanciu. Înainte să continui, subliniez că, versurile și textul sunt traduse extrem de bine și totul este aproape identic cu versiunea originală. Este un lucru extrem de greu de făcut, mai ales într-o limbă atât de diferită de limba engleză, dar acest duo a reușit.
Am numit acest muzical unul de tip concert pentru că așa se prezintă. Întâi, trupa pășește pe scenă, urmată de Yitzhak și apoi de Hedwig.
Protagonistul îmbrăcat de domnul Mazilu este foarte colorat din cap până în picioare, peruca care îi este semnătură are și doi plămâni de fixativ care o țin și o surpriză care merită văzută la fața locului.
Întreaga poveste este ambalată sub forma turneului european, ajuns la București al artistului care este cap de afiș și al trupei sale. Diferența, sesizabilă, încă de la primele melodii, față de un muzical obișnuit, este că actorii și muzicienii știu că ei cântă și că este un public în sală cărora li se adresează.
Publicul este ingredientul secret al acestui spectacol. Hedwig vine cu o intenție pe scenă, de a-și promova turneul dar apoi tot spectacolul devine confesiunea sa intimă a destinului său tragic pe care el îl destăinuie filă cu filă spectatorilor.
Începutul este fabulos. Este un cântec exploziv și un îndemn ca Hedwig, asemeni zidului Berlinului, să fie dărâmat. Cred că titlul tradus ar fi „Dărâmă-mă dacă poți!”. Zidul Berlinului este aici o metaforă a normelor, regulilor și siguranței, care o dată ce e dărâmat, totul este aruncat în haos. Totodată dărâmarea zidului semnifică și un îndemn la libertate. Pericolul vine în contextul în care ne gândim că acea libertate poate fi prost înțeleasă.
Hedwig, este acum întruchiparea zidului și el îi provoacă pe „Adversarii și dușmanii” săi să îl doboare. Cu acest cântec începem să înțelegem puțin din ceea ce ni se pregătește. Yitzhak ne face o paralelă între crizele cu care se confruntă Hedwig, identitare, sexuale și de liberate, cu lumea care s-a terminat o dată ce zidul a căzut.
La nivel personal, cei care vor să îl dărâme pe Hedwig, sunt cei care i-au fost opreliști în viață. Hedwig este o îngrădire a propriului sine, însă reprezintă simultan, o ordine de funcționare a lumii. O comparație interesantă despre care protagonistul nostru cântă în numărul de debut este cum Hedwig este pe o lespede ca Lazarus înviat.
Întregul muzical este plin de referințe Biblice, apropo de ce am scris mai sus, vis-a-vis de sursele de inspirație ale genului. Reînvierea nu este aici una totală, pentru protagonist, ci mai mult, una identitară, însă pe parcurs se va dovedi incompletă. Ca să intrăm cum se cuvine în atmosfera muzicalului, las mai jos primul număr muzical, despre care am scris mai sus, în interpretarea lui John Cameron Mitchell.
Ceea ce întărește începutul și întreg spectacolul este scenografia, care te lovește asemeni zidului menționat de cum pătrunzi în sală. Este un perete cu două uși, fiecare duce în altă parte, există desene, mâzgăleli, grafitti, o cruce neagră, o masă de machiaj, un pat rupt, un scaun de bar iar colantul de pe perete este parțial desprins. Întreaga scenă prezintă decadența. E vorba de decăderea sentimentelor curate, a încrederii în oameni, și mai ales de decadența lui Hedwig.
De la început există un contrast puternic între decor, Hedwig și trupa sa. În timp ce cei din urmă sunt îmbrăcați ca să epateze, să strălucească, să atragă, parcă chiar să fure atenția de la scenă unde se află indiciile problemei reale, decorul este întotdeauna sincer. Decorul este aici un personaj în sine care vine să depună mărturie că la un moment dat, dacă nu suntem sinceri cu noi înșine și nu ne confruntăm problemele, acest urât va ieși la suprafață, va fi palpabil, deci, imposibil de evitat.
Aceasta, din anumite puncte de vedere e o problemă a protagonistului nostru. El încearcă din răsputeri să se opună semnelor care au ajuns să îl înconjoare și îl îndeamnă să le confrunte. Doar așa se poate vindeca. Luminile fac ca decorul să aibă o formă terifiantă la un anumit moment dat iar coregrafia împreună cu regia merg în mână ca să ne conducă prin mișcările personajelor pe întreaga durată a călătoriei.
E momentul să îi menționez pe cei doi Hedwig și să continuăm povestea. Rolul este pe dublă distribuție dar aici nu cred că a fost doar alegerea de a juca mai des, pentru că cei doi actori prin modul în care joacă îl completează pe Hedwig. Doar văzându-i pe amândoi se poate întregi imaginea personajului, deși textul și muzica sunt aceleași dar sună extrem de diferit.
Eu, prima dată, l-am văzut în rol pe Lucian Ionescu. Lucian este un veteran al muzicalului. Nici cu această ocazie nu a fost mai prejos. Personal, eu pe Lucian, îl consider cel care poate reda cel mai bine intenția din spatele baladelor din muzicaluri. Consider că este punctul său forte. Cu această ocazie a primit însă o provocare. A abordat rock-ul. Un test pe care l-a trecut cu brio cu fiecare ocazie în care l-am văzut în rol.
Lucian poate naviga aici cu o aparentă lizibilitate suișurile și coborâșurile personajului din punct de vedere emoțional, care sunt rapide și se întrepătrund.
Un exemplu în acest sens este următorul cântec al lui Hedwig, o baladă, „Geneza dragostei”. Lucian pregătește atmosfera pentru o poveste prin schimbări rapide ale tonului și transmite o liniște din voce necesare ca publicul să audă povestea. Acest cântec aduce în prim plan originea mitologică a iubirii și conceptul de suflet pereche prin povestea pe care acesta o redă.
Cântecul pare că se inspiră din „Banchetul” lui Platon. În operă, Aristofan, prezintă conceptul său despre iubire printr-un mit în care oamenii, la început, aveau patru mâini, patru picioare, două capete, etc. Aveau forme circulare. Unii erau bărbați, unii femei iar unii hermafrodiți. Zeii erau terifiați de potențialul nostru uriaș și geloși așa că Zeus decide să ne taie în două. De atunci, ne căutăm perechea iar când o regăsim ne agățăm de ea cu toată măreția noastră și asta e ceea ce Aristofan numește iubire.
Ei bine, când Lucian a început să cânte, de la primele acorduri, mi s-a zburlit pielea, sufletul, tot. Lucian are această capacitate să preia miezul unui număr muzical și să amplifice mesajul astfel încât să pătrundă în sufletele auditoriului.
În continuare las cântecul în interpretarea lui John Cameron Mitchell.
Încă puțin despre Lucian. În acest rol dovedește din nou, ca mereu, că stăpânește extrem de bine elementele comicului și dramei. De asemenea, reconfirmă grația naturală prin mișcările destul de provocatoare de dans pe care le are.
Ar urma cronologic, probabil, hit-ul muzicalului, „Sugar Daddy”. Acest număr merită trăit pe viu. Este un spectacol în sine. Fiți atenți la versuri, în schimb, și nu vă lăsați furați de ritm, căci întregul număr precum întreg spectacolul reprezintă un contrast. Se pune accent foarte mult pe viciile umane și cum nici unul nu este mai puternic ca dorința de control, care, pe parcursul cântecului e comparată și cu diverse lucruri periculoase sau ademenitoare care însă pălesc în fața sa.
În ce privește drama și tragismul acestea sunt scoase în evidență de mai toate cântecele dacă suntem atenți, dar în special de balade care pot avea uneori linii melodice vesele. Lucian nu își lasă publicul să fie furat de ritm și are grijă mereu printr-un gest, o privire, o răsuflare sau prin frazare să ne îndrepte înspre mesajul real al cântecului.
E uimitor cum, pe de o parte, el cântă din perspectiva personajului, simultan sustrăgându-se de acolo pentru a ne direcționa în călătoria în care ne aflăm, fiind mereu cu un pas sau doi, ideal, în fața lui Hedwig.
Două astfel de numere muzicale în care Lucian mi s-a părut că a ilustrat cel mai bine asta este „Un orășel viclean”, atât în prima parte cât și în a doua parte. În prima parte cumulat cu regia are un efect de renunțare la armură, de înlocuire a costumului complex cu ceva la fel de sclipitor dar mai simplu, de începerea unei introspecții, momentul fiind extrem de emoționant. În a doua parte, are în schimb, un efect vindecător.
Prin bunăvoința domnului Mazilu, las mai jos un fragment cu Lucian interpretând „Wig in a Box”.
Uimirea mea cea mare în acest spectacol, a fost Tudor Cucu Dumitrescu. El a câștigat pe bună dreptate UNITER-ul anul trecut pentru rol.
Există două atuu-ri imense pe care Tudor le-a valorificat în acest rol.
În primul rând, Tudor trăiește rolul. Tudor este Hansel, Tudor este Hedwig, Tudor este Tommy Gnosis(în teorie, sufletul pereche al lui Hedwig), Tudor este forma lor reunită și vindecată. În opinia mea, în muzical, Hedwig și Tommy ca indivizi sunt separați, însă în termeni psihologi și sufletești sunt același întreg, în sensul că, Tommy ṣi Hedwig sunt imagini, variante, forme dacă vrem, ale aceluaṣi tot.
De când intră pe scenă și până la bis(avem bis) noi asistăm la relatarea poveștii de viață la propriu a celui de pe scenă. Tudor a dovedit aici o capacitate de a îmbrățișa, asuma și reprezenta prin sine intensitatea și cruditatea sentimentelor resimțite de Hedwig. Nu știu dacă este o alegere conștientă dar cu siguranță e una perfectă.
Când Tudor cântă „Și am un angry inch” simți întreaga frustrare cu care personajul pe care îl trăiește a rămas marcat pe viață de intervenția nereușită în urma căreia pleacă din țara sa.
La fel, în momentul în care cântă „Exquisite corps” simți cum este la capătul drumului și nemaiputând să fugă, se lasă sfâșiat de tot urâtul și demonii lăuntrici, portretizați în muzical de colegii de scenă. Singura lui șansă este să iasă și să revină renăscut, fără iluzii, asumat cu întregul său.
Tranziția dintre cântecul menționat mai sus și reluarea „Unui orășel viclean” la el am trăit-o mereu cu sufletul la gură. Mereu a exista întrebarea „Va reveni și de această dată?”. „Va reuși să își revină ca mai apoi să ne preia alături de el până la linia de final?”. Tudor nu ne dezamăgește niciodată și își duce misiunea la capăt.
Abia la bis, când poate zâmbi din nou, mi se confirmă că în fața noastră a revenit Tudor. Hedwig, a cărui călătorie a fost completată din nou, e acolo, metaforic și va fi gata să revină pentru a-și parcurge traseul vieții prin intermediul lui Tudor și data viitoare.
Celălalt mare atu al lui Tudor este că vocea lui are toate ingredientele pentru a cânta natural rock (Deși dacă îl vedeți în Chicago, o să spuneți, poate, că jazz-ul e genul său potrivit). Asta îi permite să se concentreze poate mai puțin pe cum îi sună vocea și mai mult pe cum poate mai bine să fie vocea lui Hedwig. Au fost momente când mi s-a părut, și nu exagerez, că dacă l-aș suprapune pe un John Cameron Mitchell la începuturi, peste vocea lui Tudor, ar fi o potrivire perfectă.
Tudor trebuie văzut neapărat în rol! Doar așa poate cineva să resimtă ceea ce eu nu am cuvinte destule să redau mai sus. Dacă vreți să prindeți povestea și să ascultați cântecele și totul să curgă foarte bine, mergeți întâi la Lucian. Apoi, când sunteți pregătiți să o trăiți, mergeți la Tudor.
Ambii actori redau perfect trăirile și sentimentul de reîntregire din ultimul cântec, „Midnight Radio”. Aici are loc reconcilierea lui Hedwig cu Yitzhak, cu întreaga trupă și cu publicul. Este un îndemn superb de unitate și iubire iar locul în care se află și obiectul pe care îl ține în mână sunt cu atât mai semnificative la noi și nu fac decât să transforme finalul într-unul perfect.
Mai jos, tot prin bunăvoința domnului Mazilu, las un fragment cu Tudor interpretând „Sugar Daddy”.
Acest muzical are două teme majore și una care se regăsește în ambele. Prima este tema identitară iar cealaltă este nevoia de iubire, fără de care nu poate exista acceptare, împăcare sau evoluție. Ambele depinde de libertate care este necesară pentru cele două dar este și o consecință a lor simultan.
Originea lui Hedwig dar și a lui Tommy Gnosis sunt inspirate de viața lui Mitchell. Tommy Gnosis nu apare niciodată în muzical dar este un personaj marcant pentru Hedwig. Este jumătatea pe care el crede că a pierdut-o cândva. Ca să nu divulg prea mult, pot spune doar că la final, cel care revine pe scenă este Hansel, așa cum este el, acceptându-se în sfârșit cu toate luminile și umbrele sale.
Pentru mine, Hedwig și Gnosis(cunoaștere în grecește) sunt, de fapt, cele două identități/ avataruri ale lui Hansel, care trebuie să facă pace, ca el să se poată vindeca și să meargă mai departe. O altă cheie asupra căreia mi-a atras atenția domnul Mazilu este cea de Pygmalion și Galateea, unde Gnosis este creația lui Hedwig.
Hedwig este refugiul său, forma flamboaiantă care îi reprezintă talentul muzical și sexualitatea care nu mai are nimic frumos, mai ales dacă îi ascultăm atent povestea. Însă identitatea lui Hansel nu se rezumă doar la asta. Este și ultima fărâmă de eliberare atât vizuală cât și artistică pe care o mai poate avea de la un moment încolo.
Gnosis, este în schimb, forma pe care o ia cunoașterea profundă despre sine și despre lume, care se rupe de Hansel, acesta respingând-o căci acolo sunt și multe lucruri greu de digerat. Dar fără această cunoaștere, el nu poate învăța să facă pace cu el, să se iubească, să îi iubească pe cei din jur, să aibe acea lentilă mai echilibrată și morală asupra lumii.
Teoria mea stă pe mai mulți piloni dar mă voi referi la doi. Primul, este, succesul pe care Gnosis îl are ca artist cu muzica care nu e compusă de el ci de sufletul său pereche, care însă a rămas într-un con de umbră. Gnosis nu are același talent muzical ca Hedwig dar știe cum să interpreteze piesele astfel încât să fascineze publicul. Celălalt pilon, este finalul de la noi, imaginat de domnul Mazilu.
Mai jos, las cântecul „Midnight Radio” în interpretarea lui Neil Patrick Harris.
O adăugire față de alte montări, la noi, sunt cântărețele din backing vocals, pe numele lor de scenă, Cristina și Irina, interpretate de Cristina Danu și Irina Cărămizaru. Cele două artiste sunt costumate aproape identic și sunt cele două voci care se armonizează perfect cu cei doi Hedwig și cele două Yitzhak. Ele, la un moment se metamorfozează în coreence, nu voi da mai multe detalii, merită văzut iar în scena în care Hedwig e alungat, alături de Yitzhak se metamorfozează în umbrele personajului.
Sunt calde, sunt feminine, sunt provocatoare, sunt loiale, au voci superbe și au grijă de nivelul de glicemie al publicului. Poate părea, la o primă vedere ușor să fi în acel rol dar de cele mai multe ori, în timp ce armonizează cu cei doi protagoniști, se mișcă constant în scenă și întreprind acțiuni care completează scenele muzicalului. Personal, scena mea preferată cu cele două e una comică și tot ce pot spune „Atrocity!”.
Yitzhak este celălalt personaj important, preponderent principal, al muzicalului. Este soția travestită a androginului Hedwig. Un element extrem de emoționant de-al său care îi marchează existența este mustața însă nu doresc să continui pentru că revelația acestui detaliu împreună cu rezoluția primită la final de la Hedwig, adaugă un strat suplimentar de emoție unei încheieri pe care am numit-o perfectă.
Cei doi au o relație toxică ce se manifestă adeseori sub forma unei lupte dintre vulnerabilitatea ei și disprețui furios al lui Hedwig. Hedwig, încearcă să își suprime și batjocorească soțul dar acesta are un număr care face deliciul publicului.
Nu voi povesti despre cum se ajunge acolo pentru a nu ruina momentul. Ideea e că la un moment dat Yitzhak e forțat să preia concertul. Cântecul interpretat se numește „The Long Grift” și descrie o experiență care îi unește, aceea de a fi înșelați de viață și de oamenii pe care îi iubeau. Este un cântec puternic interpretat cald de cele două actrițe de la noi, Ana-Maria Ivan și Crina Matei. Ambele actrițe au voci puternice, o tehnică vocală impecabilă și deși nu știm care dintre ele este pe scenă dacă nu verificăm reprezentația, și îmi doresc să fie un compliment, poate că nu contează. Mai jos las acest cântec în interpretarea Lenei Hall.
Atât Crina Matei cât și Ana-Maria Ivan sunt capabile să aducă personajul la viață și să îl trăiască iar și iar cu fiecare reprezentație. Ambele dovedesc o sensibilitate aparte prin acest rol deoarece, Yitzhak, ca și Hedwig, este un personaj tragic, singura diferență fiind că nu se exteriorizează atât de mult ca celălalt.
La fel de bine ele își transformă vocile, le duc și le mențin într-o zonă considerabil mai joasă decât timbrul lor vocal natural. De acest registru masculin nu se dezic nici când cântă, ceea ce mi-a părut foarte bine să văd deoarece în destul de multe producții, actrița în rol vorbea în timbru masculin dar cânta în al său. Finalul, reconcilierea este poate cea mai sensibilă parte, și nu o dată mi s-a pus un nod în gât, ca mai apoi să-mi dispară când în ochii lui Yitzhak se reaprinde speranța, își revine, e viu și tot chipul său se luminează.
Înainte de a încheia trebuie să vorbesc puțin de minunata formație a lui Hedwig. Cu toții sunt profesioniști care ne încântă cu coloana sonoră cântată și simțită la perfecție cu fiecare ocazie și dacă vor vedea aceste rânduri le mulțumesc. E foarte dificil când se cântă cu o trupă live și muzica este esența muzicalului, deci, reușita fiecărui spectacol, în mare parte le aparține. M-am referit la: Johnny Bica (pian), Andrei Paraschiv (baterie), Ciprian Pop( chitară) și Vlad Vedeș (chitară bas).
Închei acest lung articol cu speranța că din ce în ce mai mulți oameni vor acorda o șansă acestui spectacol ca mai apoi să își dea o șansă lor și vieții pe care ar putea să o ducă dacă și-ar urma propria călătorie în mod onest, asumat și deschis.