Ex...Ex-celent! Ex-traordinar!
Gânduri despre piesa de teatru Ex de la Teatrul Mic. Un text peste măsură de dramatic, fascinant și puternic, scris de Marius von Mayenburg, jucat cu mare succes de la premieră încoace.
Marius von Mayenburg este fără îndoială unul dintre cei mai cunoscuți și importanți dramaturgi contemporani. El abordează prin piesele sale teme clasice și actuale într-o manieră dramatică, serioasă și cu bun gust.
Cât de superb să fie atunci ca regizorul Theodor – Cristian Popescu să reușească să îl aducă pe autor la noi în țară și să monteze în premieră, în lume, un text scris exclusiv pentru Teatrul Mic. Este o întâlnire care aștepta să se întâmple deoarece textul puternic al dramaturgului este elevat de punerea în scenă a talentatului regizor.
Înainte de a continua, simt nevoia să fac o mențiune. Teatrul Mic este un teatru cu o istorie lungă în capitală și a avut mereu actori mari și un repertoriu bogat. Pentru mine, acest teatru este special deoarece mi-a arătat că dincolo de repertoriul solid și de actorii excelenți are o misiune pe care o onorează. Misiunea teatrului în care se prind toți actorii indiferent de generație, toți regizorii care montează piese și tot personalul este de a menține viu spiritul teatrului de calitate prin promovarea textelor de teatru clasic bine scrise. Sunt un stindard și un far luminos într-o lume în care deseori se cade în progresism fără sens, în libertinaj deșănțat sau se abordează teme superficiale.
Este o poveste clasică care implică un aparent triunghi amoros. Spun aparent pentru că temele pe care această piesă le tratează sunt familia, iubirea, rușinea, responsabilitatea, moralitatea, abandonul, frica, înșelătoria, furia și naivitatea.
Un mare plus al acestei piese este că ea începe din hol. Noi toți eram în holul teatrului când deodată un motociclist înalt apare și își dă jos casca. El mergea destul de apăsat și îngândurat. Era Daniel jucat de Tudor Istodor! Pentru mine a fost un semn că piesa începuse deja. Apoi coborâm(spectatorii) spre sală în urma lui Daniel și ne așezăm la locurile noastre. A fost și o coborâre rituală în adânc aici, în intimitatea și mintea oamenilor cu care urma să conviețuim în următoarele două ceasuri. În acest timp în mijloc stau față în față Daniel și Sibylle înghețați în timp. Parcă se pusese pauză pe laptop la un film în timp ce ne ridicăm pentru a ne înviora. Aici este invers! S-a pus pauză pentru ca spectatorii să se așeze și piesa să fie reluată.
Sala Studio este un meta personaj în sine în care publicul este integrat. Decorul lui Theodor - Cristian Niculae completează perfect acest aspect. Ne aflăm în apartamentul familiei lui Daniel și Sibylle, în open space-ul ce le este living și bucătărie. Noi spectatorii suntem practic pereții(care au urechi și ochi) în fața cărora este așezat mobilierul și în fața cărora personajele își trăiesc viața.
Episodul la care asistăm se desfășoară pe parcursul unei nopți întregi. Cu cât seara se așterne în lumea reală cu atât noaptea se adâncește în lumea piesei. Cu fiecare tablou drama se intensifică și iluziile și aparențele sunt ridicate rapid, aproape violent de pe ochii spectatorilor. Este o experiență puternică și intensă din care nu poți ieși decât mișcat și șocat.
Această piesă ca toate celelalte ale lui Mayenburg este axată pe personaje, două principale și unul secundar. Toate aceste personaje au propriile lor probleme și la final toate, aș spune, conform legilor dramaturgului sunt transformate.
Punctul central al piesei este conflictul, conflictul dintre soți în legătură cu o terță parte, ce le pune în pericol căsnicia, familia și stabilitatea lor. Am ales să folosesc cuvântul parte pentru că nu este vorba doar de un personaj ci de un melanj între un personaj, amintiri, frici și realitate.
De la debut se simte drama. Cu fiecare moment care trece acesta se accentuează până este atât de palpabilă că poate fi tăiat asemeni unei cețe dese cu cuțitul. Momentele dramatice sunt menite să stârnească atenția privitorului și să îi provoace mintea ca să nu judece superficial, cum vom judeca toți încă din primele momente.
Dacă piesa ar fi jucată numai parțial fără ultimele 2-3 tablouri am putea crede, de exemplu, că avem un personaj rău, invidios și urâcios în Sibylle al Anei Bianca Popescu . Am crede că avem un personaj calm, iubitor și detașat în Daniel al lui Tudor Istodor. Nu în ultimul rând, că avem o victimă inocentă și pură în personajul Franziska al Irinei Velcescu. Însă piesa este genială tocmai pentru că dincolo de expunerea unui episod realist de viață încărcat emoțional, întinde capcane publicului și ne derutează până când suntem treziți la realitate în finalul său.
Personajul care declanșează în piesă drama încă de la primele replici și care apoi rupe iluziile, barierele și duce piesa la final, este Sibylle. Acest rol alături de cel al Mariei de Buenos Aires(și sper eu al Annei Karenina) sunt definitorii pentru Ana Bianca Popescu. Sibylle este un personaj ajuns la limita suportabilității și fricii care se manifestă prin atitudinea sa pasiv agresivă și replicile tăioase.
Fiecare gest, fiecare privire, fiecare întrebare și fiecare tăcere sau absență este un atac și un chestionar. La final ea se dezbracă de toată educația sa, de maniere și de orice aparență și într-un ultim efort asaltează cu toată puterea și armele sale, ce pot fi considerate dincolo de orice pic de umanitate și moralitate, personajul și situația din cauza căreia se simte amărâtă. Nu cred că greșim dacă tratăm ultima scenă ca o exorcizare a ceea ce ea consideră a fi răul suprem din viața ei.
Ce este fascinant la personaj este că orice spectator începe prin a-l urî. Pare a fi un personaj grotesc ce își maltratează grosolan psihologic și agresiv soțul din cauza unei intuiții sau psihoze nejustificate. DAR dacă suntem atenți, pe parcurs, în mintea noastră apare constant întrebarea „Dar dacă? Dacă totuși știe ea ceva? Dacă are dreptate?”. Răspunsul este că are dreptate dar nu în modul în care ea sau noi ne așteptăm.
La final pleci, cel puțin eu am plecat, simțindu-i durerea și deznădejdea și înțelegând bine evoluția ei în personajul aparent monstruos pe care îl întâlnim. Sibylle este un personaj monstruos clădit astfel de frica și fragilitate ce sunt nevoite în viziunea sa să ia forma agresivității pentru a putea supraviețui și triumfa.
Bianca este perfectă pentru rol! Nu am văzut-o niciodată în vreun rol atât de feroce și atât de departe de ea, ceea ce nu poate decât să îi reconfirme talentul cu care e înzestrată. Acest personaj îi dă ocazia să își canalizeze întreaga forță dramatică de care dispune și să se transforme constat pe parcursul piesei. Ceea ce iese este o performanță plină de încărcătură care nu poate lăsă nici un spectator indiferent.
Daniel-ul lui Tudor Istodor are de asemenea parte de o transformare. Începe ca un personaj iubit, într-o lumină pozitivă, parcă ar fi un erou clasic al mitologiei. El este detașat, iubitor și împăciuitor. Este un bărbat și un tată care caută liniștea în sânul casei și familiei sale.
Scena în care iluzia e ruptă are loc după ce Sibylle prin violență îi distruge și ultimele ziduri în spatele cărora se ascunde. Am putea spune că el este un visător care își regretă viața dar care din cauza rușinii a luat niște decizii care l-au adus în acest punct. Dar acest lucru ar fi numai jumătate din adevăr.
Personajul este defapt foarte realist și tocmai rușinea îl trezește la realitate. El se prăbușește și își deplânge viața dar dezvăluie în același timp că Franziska nu reprezintă pentru el mai mult decât ce Sibylle transmite clar la final. Am putea spune că este un învins, oarecum resemnat din mâinile căruia se confiscă capacitatea de a mai lua vreo decizie însă piesa ne dezvăluie că defapt el a predat benevol controlul cu mult înainte de începerea ei.
Tudor Istodor joacă excelent momentele de fragilitate ale personajului care sunt extrem de dificil de realizat convingător la personajele masculine. Trebuie multă iscusință și echilibru pentru a nu caricaturiza sentimentele unui astfel de personaj, ducându-l în ridicol. Cea mai intensă scena a sa nu este una de explozie dramatică ci una în care aflat pe podea se deschide și lasă afară tot ceea ce ținuse bine ascuns până atunci.
Franziska a Irinei Velcescu, începe de asemenea sub o formă mult diferită de cum încheie. Ea este, cum am scris mai sus, în aparență o victimă, aruncată în deznădejde de viața crudă care se află acum la mila furiei lui Sibylle. Însă pe parcurs descoperim în ea o visătoare care în același timp își pierde deseori ancora realității.
Ea se rupe de lume și preferă să transforme experiențe și amintiri în scenarii fantasmagorice pentru a putea să nu și le explice sau asume. Diferența majoră dintre ea și celelalte două personaje este că ea deși și ea cedează, plânge, urlă și se zbate, nu are nimic concret de oferit. Ea preferă să părăsească orice situație și inconvenient fără să lupte, fără să se impună, preferând să se agațe de o viziune a trecutului fără de care ea nu se poate defini și pe care îl idealizează astfel încât îi devine închisoare și traumă.
Irina Velcescu are capacitatea rară ca prin zâmbetele amare pe care le afișează să joace extrem de bine subtextul personajului său. Ne indică constant fațeta ei ascunsă și adevărul personajului de care poate personajul însuși nu e conștient după cum ne este evident la final. Actrița este capabilă să parcurgă mentalitatea și personalitatea fluidă a personajului în mod convingător.
Acest spectacol este, în mod real, o bijuterie dramatică a scenei bucureștene și deși este frustrant, mă bucur enorm că este sold-out non-stop.