"D’ale Carnavalului" Sau Un Carnaval cu toate ale sale
O invitație la a lua parte la istoria din jurul celebrei piese a lui Ion Luca Caragiale "D’ale Carnavalului", care s-a bucurat de o atenție sporită pe scenă, în film sau la radio. Aceasta e povestea!
Pe data de 19 noiembrie, într-o friguroasă dar liniștită seară de dumincă a lui Noiembrie, a avut loc la Centrul Cultural Lumina, o nouă premieră, a unui spectacol ce reprezintă în sine o încercare îndrăzneață, anume D’ale Carnavalului de Ion Luca Caragiale, care face parte din stagiunea 2023-2024.
Oricine se poate gândi că este doar o altă punere în scenă a marii capodoperi a celui mai important dramaturg român. Ei bine, nu. Acest spectacol superb, plin de umor, își propune să spună publicului istoria parcursului piesei lui Caragiale în 5 tablouri, de la prima punere în scenă la Teatrul Național din București până în prezent.
Ca să dăm puțin context, trebuie spus că în anul 1884 direcția Teatrul Național organiza un concurs, cea mai bună piesă originală urma să primească un premiu de 1200 de lei și să intre în repertoriul teatrului. Caragiale se bucura de succes deja prin piesa sa “O scrisoare Pierdută” și dorea ca prin acesta, completat de banii din premiu să demisioneze de la locul său de muncă de la Fabrica de Tutun Belvedere.
Titlul inițial al viitoarei sale piese era “Bărbierul”, ulterior va fi prezentată sub titlul “D’ale carnavalului sau bărbierul galant” pe care o scrisese în primul rând, spre a se amuza pe sine. În centrul său era o figură marcantă a epocii, bărbierul care acționa și ca medic improvizat, don juan, artist amator ori contabil al bârfelor și secretelor tainice ale clienților săi.
Prin această piesă Caragiale dorea să parodieze literatura proastă prin personajele sale serioase, înșelate, ce doresc răzbunare dar care găsesc soluții stupide pentru problemele lor. Marele dramaturg folosește comedia de situație, de limbaj, de nume, de intenție, etc așezând cu măiestrie cel mai important tablou în interiorul unui bal mascat.
Piesa câștigă concursul, apare în Convorbiri Literare în 1885 și are premiera pe 8 aprilie 1885 dar se va dovedi un eșesc datorită unui vestit cronicar pe numele său D.D. Racoviță Sfinx, redactor și la România Liberă care a produs un sabotaj de primă mână prin fluierături și crearea unei situații jenante și haotice pentru public și actori.
Acesta este primul tablou al piesei în care Alexandru Pavel îi dă viață celui care reușea să alunge geniul dramaturg din țară fiind un adevarsar declarat al său. Monologul său livrat admirabil de actor frizează amărăciunea cu care poți rămâne când îți atingi scopul mișelește devenind în schimb, tu însuți, o victimă a istoriei. După cum știm, istoria nu iartă nimic și tot ea, această doamnă care de obicei îi cântă doar pe învingători, ni l-a consacrat în memoria neamului pe marele Ion Luca Caragiale.
Al doilea tablou are loc la Iași, în ultimul an al Primului Război Mondial când se încerca a se filma prin finanțarea casei regale, pelicula “D’ale Carnavalului”. Pentru mine această scenă a fost cea mai amuzantă datorită jocului colectiv al tuturor actorilor dar mai ales datorită lui Dan Pughineanu în rolul regizorului Brezeanu, personaj și actor care dirijează cu măiestrie scena. Acest regizor disperat de norme și de cenzura acelei vremi dorește doar să pună în scenă filmul pe baza operei pe care o iubește, considerând-o reprezentativă pentru poporul român. Dan Pughineanu reușește în ciuda prezenței publicului și jocului extrem de haios al colegilor să livreze un regizor plin de spirit moldovenesc care devine cu atât mai amuzant cu cât tabloul evoluează. În această scenă se mai remarcă Ana Crețu și Ștefan Iancu ce le dau viață actorilor care îi interpretau pe Mița, respectiv Nae Girimea. Aceștia au cele mai comice reacții ca răspuns la situațiile cărora le sunt supuși atât ei cât și personajele lor. Un alt personaj care prin actor trăiește drama alături de regizor, ce vrea să contribuie prin viziunea sa la acest proiect, este Nea Risti în rolul Pampon jucat de Sever Bârzan.
Deși nu este foarte dinamic în afara unui personaj, acțiunea desfășurându-se în forma unui teatru de păpuși din perioada legioanară, tabloul al treilea își propune și reușește să livreze cu mult umor de limbaj și situație, cruntele tipologii pe care le dorea afișate și la care dorea să fie redusă populația în perioada legionară a anilor 1940. Emilian Mârnea este amfitrionul legionar care ne transportă prin scena balului mascat care este creat de păpușile mânuite de colegii săi. Rolul său este de a ilustra viziunea legionară cu toate exagerările sale care au mers până la persecuție și cenzură. Acesta conduce tabloul, fiecare intervenție, gest sau vorbă fiind atent studiate spre a compune transmisia comică care la o primă vedere amuză publicul dar care are rolul de a păstra vie memoria acelor vremuri spre a nu le mai repeta. În afara de Emilian, aici trebuie aplaudați cu ovații toți actorii deoarece au învâțat să mânuiască foarte bine păpușile care apar în scenă, desigur cu ușoare exagerări menite a descreții frunțile privitorilor. La o primă ascultare și fără foaia de program în față, probabil publicul nu va putea identifica, datorită jocului dibaci ce implică inclusiv schimbări și adaptări vocale, ce actor mânuiește fiecare păpușă.
Următorul tabloul este, personal, cel mai greu de dus. Acesta ne descoperă o sesiune de vizionare spre a cenzura, capodopera lui Lucian Pintile, “De ce trag clopotele Mitică?”. Acest film reprezenta un cumul al câtorva piese ale lui Caragiale, povestea în prim plan fiind inspirată de piesa “D’ale carnavalului”. Pintilie reușise să tragizeze personajele sale și să le dea o reflectivitate aparte, transformând pelicula într-una de dramă despre suferința umană. Filmul fusese ridicat și dus spre analiza de Casa de Filme, în piesă fiind imaginată o comisie din multipli tovărași importanți, cel mai proeminent, fiind Eugen Barbu, cel care criticase filmul fără a-l vedea. Această scenă ne dă totuși posibilitatea de a pătrunde pe cât posibil în sistemul din alte vremuri și a vedea cum se luau deciziile legate de cultură în paralele cu rememorarea anumitor secvențe importante din film. Este cel mai dramatic tablou al piesei, vremea acelor ani fiind încă proaspătă pentru mulți privitori. La această scenă aproape că nu s-a râs iar publicul a fost ușor dezgustat de dialogul furibund condus de tovărășei împotriva lui Lucian Pintilie care le răspunde pe măsură de la Paris, acolo unde se întorsese deja după ce proiectul fusese suspendat. Totuși, așa cum ne asigură Ana Crețu în rolul Elvirei celei nostalgice, cea de după anii 90 care este prezentată în paralel cu Elvira aceea a perioadei comuniste, jucată cu o sensibilitate aparte de Teodora Dincă, pradă într-un sistem care deși se dorea egal, permitea uneori abuzuri la adresa femeilor datorită proastei creșteri a complementarilor lor, filmul va avea parte de succesul său binemeritat după anul 1990. Ea, la fel ca Pintilie și la fel ca noi toți, se întreabă ce ar fi fost dacă o mare parte a muncii acestui creator nu ar fi fost îngropată? Oare noi, azi în secolul XXI, nu suntem datori să apărăm libertatea de exprimare cu orice preț în limitele bunului simț? Oare nu ar trebui să fim mai circumspecți față de posibile tipuri de cenzură sau oprimări ce se clamează a fi în scopul salvării noastre?
Ultimul tablou este o ironie contemporană, amară despre ce se poate întâmpla cu viața unei piese la care s-a muncit enorm printr-o simplă decizie. Despre ce este vorba merită văzut direct pe scenă.
Sever Bârzan și Matei Lucaci-Grunberg merită felicitați pentru dramatizarea piesei care prezintă un parcurs istoric dar care poate trăi de sine stătători prin izolarea oricărui trablou, și a doua oară lui Matei pentru regie. Regia de păpuși stă sub semnătura lui Ștefan Craiu care a avut o muncă aș spune destul de dificilă pentru a face credibil episodul din teatrul cuibului legionar folosindu-se doar de păpuși și bineînțeles ghidând foarte bine actorii spre a se descurca în a părea autentici păpușari, lucruri pe care le-a reușit foarte bine. Decorul Andreei Tecla se îmbină foarte bine cu costumele Mădălinei Sandu pentru a completa scenele pe care actorii le aduc la viață.
Eu doresc să le mulțumesc tuturor pentru o seară excelentă și pentru că au înțeles că a face educație prin umor, uneori poate grotesc, este cea mai eficientă metodă într-o perioadă în care lumea este plină de încercări și ură, invitându-ne într-un carnaval plin de măști diverse, cu felurite atracții, în care, din care și prin care fiecare om va rămâne cu ceva, indiferența fiind imposibilă.
Biletele pentru următoarele reprezentații pot fi găsite aici.
Din distribuție au făcut parte:
Alexandru Pavel - D.D. Racoviță Sfinx, Operator, Păpușa Catindatului, Tov. Ilie Rădulescu și interpret contemporan
Ana Crețu - Mița Baston, Actrița Mița, Păpușă Didina, Elvira și interpret contemporan
Dan Pughineanu - Nae Girimea, Regizorul Brezeanu, Păpușa Crăcănel, Eugen Barbu și interpret contemporan
Emilian Mârnnea - Pampon, Producătorul, Amfitrion legionar, Tov. Spălățelu și interpret contemporan
Teodora Dincă - Crăcănel, Domnișoara Malaxa-Duro, Păpușa Mița, Elvira și interpret contemporan
Sever Bârzan - Catindat, Nea Risti (Pampon), Păpușă Pampon și păpușă Zelea, Lucian Pintilie și interpret contemporan
Ștefan Iancu - Iordache, Grigore (Nae Girimea), Păpușă Iordache și păpușă Nae Girimea, Tov. Șerbănescu și interpret contemporan
Lucian Scutelnicu - paznic și mașinist
Din echipa de producție și tehnică au făcut parte:
Matei Lucaci-Grünberg și Sever Bârzan - dramatizare
Matei Lucaci-Grünberg - regie
Ștefan Craiu - regie de păpuși
Andreea Tecla - decor
Mădălina Sandu - costume
Vlad Lăzărescu - lumini și sunet
Ioana Radu- cabine
Elisabeta Mihuț - recuzită
Lucian Scutelnicu - Tehnic