Anna K: Glasul roților de tren pe liniile sufletelor umane
Pregătiți-vă să trăiți timp de 4 ore în lumea umbrelor printre oamenii creați de Tolstoy, regândiți de Dumitru Acriș și Angelina Roșca unde ne va urmări constant figura Annei Bianca Popescu Karenina.
Două lucruri trebuie spuse de la început despre romanul lui Tolstoy.
Primul, este că face parte din literatura care trata problema adulterului. Prin acest roman, Tolstoy îl saluta, în modul său, pe Flaubert care scrisese cel mai cunoscut roman pe această tema, cum a rămas până în prezent, „Madame Bovary”.
Al doilea lucru pe care cred că trebuie să îl menționez este că Anna Karenina și modul în care sfârșește este inspirat dintr-un caz la care autorul fusese chemat de poliție pentru a fi martor.
Romanul expune două perspective. Este un joc de lumini și umbre. Pe de o parte, avem decadența Annei și patimile sale din societate dar și fluiditatea psihologică la care ajunge. Pe de cealaltă parte, este vorba de călătoria lui Levin(unii au numit-o ascendență) de purificare și de căutarea iubirii adevărate. Cele două perspective sunt permanent în contrast.
Dramatizarea prezintă o versiune modernă a romanului lui Tolstoy, în care avem telefoane inteligente, detectivi particulari și camere de luat vederi. Pe deasupra, oferă constant sentimentul că ne aflăm într-o lume decadentă, a umbrelor și întunericului în care tragedia va prevala.
Spectacolul ne acordă nouă, publicului, șansa de a intra în capul personajelor prin prezența psihanalistei, jucată extraordinar de Alina Rotaru. Rolul ei este de a pune sub lupa sa personaje precum Anna pentru a reconstrui scene importante pe scurt care nu au timp să fie jucate. Mai important, ea forțează personajele să își exteriorizeze gândurile și introspecțiile din roman.
Ce apreciez poate cel mai mult la acest personaj original este umanitatea sa. Regizorul și dramaturgul au reușit să creeze un personaj care sa se încadreze perfect printre celelalte și în același timp asemeni celorlalte să fie un om cu care te poți întâlni pe stradă în viața de zi cu zi.
Ea este sufletul lumii piesei care încearcă să ridice din decadență fiecare personaj care îi calcă pragul. Am apreciat enorm că prin personaj, Alina Rotaru reușește poate să emuleze față de fiecare pacient al său ceea ce publicul simte. Cel mai acut sentiment și trăire sunt în cazul Annei, unde vede o femeie superbă și inteligentă care se irosește, lucru pe care nu îl mai poate accepta.
Un alt lucru(al treilea) interesant la această dramatizare este că deși suntem în sala mare a teatrului, cadrul este atât de intim. Publicul, la fel ca în cazul Ex, devine perechea de ochi și urechi din umbră care simte nefiltrat ceea ce are loc în scenă. Este o trăire intensă, de fiecare dată, dar merită.
O perspectivă complementară acesteia este explorată mai jos, când detaliez puțin sensul titlului ṣi legătura personajelor cu simbolul trenului.
Apoi, merită să mai zăbovim puțin asupra dramatizării. Aici, nu există salvare totală, ascendență, viață după finalul Annei. Societatea este plină de ipocrizie, cruzime și barbarie pe alocuri, fie că vorbim de St Petersburg sau de Moscova.
Aici, mediul rural nu mai este un refugiu evident al moralității și valorilor. Ceea ce mi se pare foarte bine zugrăvit este cruzimea și duplicitatea unor personaje ce contrastează puternic cu celelalte care au scene în care din cauza intensității dramei cedează.
Nu am reușit, din păcate, să văd cea de-a doua distribuție, spun din păcate deoarece mi-ar fi plăcut să observ contrastul dintre actorii acelor roluri.
Anna Bianca Popescu Karenina a trăit alături de public cele 4 ore de spectacol și atât. Eu nu pot spune că a jucat pentru că din punctul meu umil de vedere, ea a reușit să fie atât în lumea reală cu noi cât și în piesă simultan, deci a trăit la propriu personajul în cele 2 lumi. Nu a existat urmă de falsitate în ceea ce ea a realizat, anume o experiență.
Tulburătoare sunt scenele sale explozive și fluiditatea psihologică în care decade personajul care respiră la unison cu actrița. Este un rol de mare încărcătură dramatică care lasă urme adânci, lucru pe care am reușit să îl observ în ambele dăți la aplauze, deoarece se vedea pe chipul Anei că încă nu o „exorcizase” complet pe Karenina.
Costumele sale sunt absolut superbe iar ținuta Biancăi le oferă o eleganță și o delicatețe aparte. Personajul este pentru universul piesei, Alfa și Omega, căci noi venim să vedem povestea sa și atunci când ea se încheie, se risipește în fumul trenului și universul imaginat.
Deṣi nu este constant pe scenă fiecare particulă de aer sau lumină din sală îi menține prezența actuală, imaginea sa fiind vie pentru spectator pe întreaga durată a piesei. Acest lucru e realizat cu atât mai bine cu cât scenele sale se alternează uneori cu scene importante ale altor personaje care pot fura atenția de la ea sau îi pot reduce importanța. Această deturnare a atenției de la ea devină imposibilă din a doua parte a Actului I când scenele sale cele mai importante încep.
Mă bucur că nu m-am înșelat când am crezut că acest rol se va adăuga rolurilor sale emblematice precum Sibylle, Maria de Buenos Aires, Maria din Sunetul Muzicii și poate, Georgie Bukatinsky din Full Monty, pe care o apreciez tot mai mult.
Înainte de a continua aș dori să punctez câteva lucruri referitoare la titlul articolului și la simbolul trenului. Acesta stă legat inseparabil de Anna. În vremea lui Tolstoy era asociat cu prăbușirea totală a valorilor deoarece reprezenta modernitatea în cea mai puternică și artificială formă.
Însă, piesa, este regizată în așa fel, încât, fiecare personaj, prin sufletul său, trăirile, gândurile și emoțiile sale poate fi asociat cu vehiculul. Personajele sunt trenuri a căror intersecție(întâlnire) reprezintă o gară(situație sau loc) în care acestea stau, ordonat, fiecare, pe linia sa.
Noi, publicul, ne aflăm în turnul de control care supervizează fiecare tren, rutele lor(evoluția personajelor), intersecțiile lor în gări(interacțiunile) și incidentele tehnice care apar(drama). Turnul este condus de regizor și dramaturg.
Însă trebuie remarcat că singurul tren care ajunge la destinație, este trenul Annei, astfel povestea sa se încheie. Trenul său are parte de o coliziune fatală cu adevăratul colos din fier și oțel. Catastrofa este atât de mare încât universul este sfâșiat și totul este oprit. Ṣi în piesă, fiorosul uriaṣ este un simbol al morții.
Ṣinele, căci de ele nu am pomenit până aici, sunt parcursul personajelor. Când trenul Annei e spulberat, odată cu el ṣi viața sa, rămâne numai drumul străbătut până la acel moment. Cu alte cuvinte, rămân amintirile. Astfel ṣinele au un dublu sens. Ele sunt simultan viața personajelor ṣi amintirile lor.
În această cheie, restul personajelor, continuă să își parcurgă traseul în momentul în care piesa ia sfârșit, însă nu vom știi niciodată încotro.
Singurul personaj care are un alt rol în ecuația trenurilor sufletești este psihanalista. Ea este mecanicul care încearcă să repare trenurile avariate emoțional, moral și sufletesc, însă intervine numai atunci când impegatul o cere. Impegatul, în acest caz, este voința personajelor stârnită de senzorii(conștiința) care le semnalizează nereguli.
Să revenim!
Oana Pușcatu o joacă pe Daria Alexandrovna Oblonskaia(Dolly). Este un rol care nu doar că deschide piesa dar de la început o provoacă pe actriță să își dovedească capacitatea de a juca realist dramă, adică de a o trăi.
La Oana am simțit acelasi lucru ca în cazul Biancăi, că a trăit rolul. Este un rol matur de dramă în care publicul o vede pe actriță cum parcurge începând din Iadul sentimental, un drum întortochiat până la o anumită resemnare, întregul spectru uman posibil cu excepția fericirii.
Mereu când este în scenă ai un nod în gât pentru că anticipezi șirul de suferințe la care este supusă. Oana prin vocea sa extrem de versatilă împreună cu expresiile faciale reușeste asemeni unui cutremur, să explodeze, să se adune dar să facă publicul să înțeleagă că vor urma replici. Tragedia personajului este cu atât mai mare cu cât povestea sa este modificată.
Apoi, trebuie să o menționez pe Antonia Scutaru. Actrița joacă rolul lui Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia(Kitty), sora mai mică a lui Dolly. Dolly a sa nu este deloc, la final, alături de Levin, antiteza Anei și a lui Vronsk sau Karenin, cel puțin nu în mod evident. Personajul ei, deși teoretic își îndeplinește visul, nu pare deloc împlinită, ultima dată când o vedem.
Ce am apreciat foarte mult la actriță este chimia de familie pe care o construiește cu Oana Pușcatu dar și cu Ana Bart, cu toate luminile și umbrele traiului într-o familie atât de complicată.
Este un personaj ce se maturizează dar încă e bântuită, continuu, de demonul nesiguranței și îndoielii, care este mama sa. Antonia reușește să joace fiecare scenă cu acea furie rețiună până când, la final, o dezlănțuie pe Kitty, permitându-i prin intermediul său să devină rebela matură care era, de fapt și să fie alături de alesul ei.
Urmează doamna Claudia Prec ce joacă rolul Maria Nicolaevna(Masha). Personajul ei are un destin similar cu Dolly dar din altă perspectivă. Ce m-a impresionat aici a fost dăruirea și consumul total cu care a fost jucat acest personaj fragil care nu își vede sensul fără cel pe care îl iubește.
Nu am cum să nu o menționez pe Andreea Grămoșteanu, care joacă fantastic rolul Contesei Vronskaia, mama lui Vronski. Fiecare scenă în care se află contrastează puternic orice alt actor sau personaj prin puterea extraordinară cu care joacă.
Doamna Grămoșteanu ne convinge fără nici un efort că este această manipulatoare cinică dar extrem de înțeleaptă. Deși e de familie nobilă și e parte integrantă a înaltei societăți, doamna Grămoșteanu prin portretizarea sa amintește, mai ales în scenele cu Ionuț Vișan(Vronski, fiul ei) sau cu Anna(cel puțin în a doua jumătate a piesei) de o femeie de afaceri extrem de hotărâtă și rece care nu are timp de iraționalități precum iubirea și sentimentalismele.
Cum spun englezii, o mențiune onorabilă îi revine doamnei Ana Bart pentru convingerea cu care o joacă pe monstrul care le este mamă lui Dolly și Kitty.
Să trecem la domni!
Alexei Alexandrovici Karenin este jucat atât de puternic de domnul Cristi Iacob. Domnul Iacob strălucește în scenele în care personajul său cedează sau se prăbușește. Nu ai niciodată impresia că este un naiv, dimpotrivă.
Ce domnul Iacob reușește cu brio este să ne aducă în față un Karenin mult mai puțin inuman decât în roman care este prizonierul unei iubiri eșuate care îl ruinează tot mai mult. Monstruozitatea personajului și îngrijorările sale față de gura lumii sunt îndulcite amar de regretul afșisat constant, uneori tacit, alteori direct de actor.
L-am văzut în rolul lui Alexei Kirilovici Vronski, în ambele dăți pe Ionuț Vișan. Ce pot spune este că Vronski-ul său pare cel mai viu în scenele de prăbușire, din Actul al doilea. Furia, suferința, sufocarea, iubirea dureroasă sunt aduse sincer de actor pe tavă și oferite extrem de bine dozat publicului.
Povestea sa din roman este amalgamată dar pentru această montare, cred că are mult mai mult impact. De asemenea, în piesă, Vronski este un îndrăgostit iremediabil ce este în stare de cea mai înaltă trădare în stat pentru a fi cu cea pe care o iubește.
Andrei Seușan îl joacă pe fratele Annei și soțul lui Dolly, pe Stepan Arkadievici Oblonski. Actorul joacă superb personalitatea absolut detestabilă a personajului dar și lipsa sa de regrete cumulate de dorința de a parvenii constant.
Alexandru Voicu în rolul lui Constantin Dmitrievici Levin este extrem de interesant. Personajul, teoretic, este contrastul luminos al Annei. Spun teoretic deoarece povestea sa nu este explorată complet ci parțial iar pentru final avem indicii.
Alexandru joacă extrem de bine tânărul muncitor, orfan și cu un suflet bun care e acolo pentru cei la care ține. Însă îmi plac notele sale de bâlbâială ce îi vin dintr-o viață de dezamăgire. Pe parcursul piesei se dovedește că mintea sa este cu mult mai ageră decât ne lasă impresia din primele scene.
Ce s-a păstrat constant față de roman, este relația personajului cu pământul și mediul rural care sunt refugiul său dar și insistența sa de a renega lumea oribilă în care revine temporar. Este aici pus un accent deosebit care reiese din replici și din comportamentul modelat de acel mediu, considerat nepotrivit de lumea ipocrită care constituie așa zisa elită socială.
Este interesant și că, cu excepția Annei, culoarea dominantă a costumelor personajelor este negru. Poate fi interpretat acest fapt ca un semn de doliu față de morală sau mai degrabă este o reprezentare vizibilă a faptului că personajele își poartă la vedere sufletele pătate? Cred că, în funcție de personaj, fiecare variantă este adevărată.
În mod deosebit merită felicitări regizorul și dramaturga pentru că au reușit să prezinte o versiune nouă care să rămână fidelă operei lui Tolstoy, anume domnul Dumitru Acriș și doamna Angelina Roșca! Înhămarea la un asemenea proiect necesită o muncă titanică și acest lucru s-a reflectat, în special, prin perioada îndelungată de repetiții.
Cu această piesă, Teatrul Mic își completează repertoriul cu încă un titlu de forță!
Detalii și bilete aici și aici.
Echipa de producție a spectacolului:
Regia și scenografia - Dumitru Acriș
Dramatizarea - Angelina Roșca
Coregrafia - Ștefan Lupu
Video - Călin Laur
Producător delegat - Alois Chiriță
Distribuția completă a spectacolului:
Ana Arkadievna Karenina - Ana Bianca Popescu
Alexei Alexandrovici Karenin - Cristi Iacob
Alexei Kirilovici Vronski - Vlad Logigan / Ionuț Vișan
Constantin Dmitrievici Levin - Alexandru Voicu
Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia - Ana Radu / Antonia Scutaru
Mama Ekaterinei - Ana Bart
Stepan Arkadievici Oblonski - Andrei Seușan
Daria Alexandrovna Oblonskaia - Oana Pușcatu
Contesa Vronskaia - Andreea Grămoșteanu
Prințesa Betty Tversky - Gabriela Iacob
Nicolai Levin - Marian Olteanu
Bătrânul - Virgil Aioanei
Avocatul - Rareș Florin Stoica
Psihanalista - Alina Rotaru
Contesa Lidia - Irina Velcescu
Maria Nicolaevna - Claudia Prec
Egor Korsunskiy, dirijor/ chelner - Vlad Milotoi